Când devine feminismul prea mult?

Despre furie, etichete și nevoia de a nu ne cere scuze pentru ce simțim

Există un feminism care sperie. Nu bărbații, ci chiar femeile. Un feminism care pare prea nervos, prea tăios, prea incomod. Genul de feminism despre care auzi spunându-se: „Eu cred în egalitate, dar nu sunt chiar ultrafeministă, să ne-nțelegem.”

În 2025, dacă o femeie ridică vocea prea mult, i se spune că strică tot ce au câștigat cele „moderate”. Dacă refuză galanteria, nu mai e elegantă. Dacă îndrăznește să conteste maternitatea ca destin, e acuzată că urăște copiii. Și dacă își afirmă sexualitatea fără rușine, devine indecentă.

Bine ați venit în zona gri a feminismului de azi: acolo unde radical devine „ultra”, iar „ultra” devine pretext pentru respingere, caricatură, anulare.

Dar hai să ne întoarcem puțin în timp. E necesar. Pentru că feminismul n-a purtat niciodată cu mănuși de catifea. În 1791, Olympe de Gouges era ghilotinată pentru că scrisese Declarația drepturilor femeii și cetățenei. În 1913, Emmeline Pankhurst era arestată pentru că organizase proteste violente în fața Parlamentului britanic. Femeile care au obținut dreptul la vot nu l-au cerut în șoaptă. Au ars clădiri, au făcut greva foamei, au fost închise și umilite. Feminismul nu s-a născut într-o cafenea, ci într-un sistem care nu recunoștea femeilor nici vocea, nici corpul, nici viitorul.

A spune astăzi că feminismul radical e „o exagerare” înseamnă a ignora acest trecut. Termenul vine din anii ’60–’70, de la femei care nu mai voiau „egalitate în patriarhat”, ci distrugerea lui. Shulamith Firestone scria că „familia biologică este sursa tuturor opresiunilor.” Andrea Dworkin spunea că pornografia nu e o expresie a libertății, ci o hartă a urii față de femei. Aceste femei nu cereau locuri la masă. Întrebau de ce e masa așa cum e. Și, da, au spus lucruri greu de digerat. Dar au spus și adevăruri pe care nimeni altcineva nu avea curajul să le articuleze: despre violul marital, despre maternitatea forțată, despre tăcerile care ucid încet.

Când „radical” devine insultă: mecanismul anulării elegante

În realitate, „ultrafeminismul” nu există ca teorie, curent sau mișcare. E o insultă travestită în diagnostic. E modul în care sunt reduse la tăcere femeile care nu zâmbesc când cer ceva. Cuvântul e aruncat ca o armă împotriva celor care refuză să fie plăcute, răbdătoare, rezonabile.

Să ne înțelegem: „ultra” devine orice formă de feminism care nu se cere cu scuze. Când Chimamanda Ngozi Adichie a îndrăznit să spună că sexul biologic există și contează în discuțiile despre femei, a fost linșată online. Când Catherine Deneuve a apărat “le droit d’importuner, indispensable à la liberté sexuelle” (dreptul de a deranja/ de a face avansuri/ de a flirta indispensabil libertății sexuale”) în timpul valului #MeToo, a fost numită trădătoare de gen. Eticheta „ultra” permite respingerea oricărei femei care iese din rând, fără ca respingerea să pară misogină. O discredităm pe ideologic, nu pe gen. Elegant, nu?

Iar între timp, realitatea arată câtă nevoie e încă de feministe: doar 26,5% din parlamentarii lumii sunt femei. În Europa, mai puțin de 10% dintre fondatorii de startupuri tech sunt femei. În România, una din patru femei a fost agresată de partener. Iar în topul Fortune 500, doar 10,4% sunt CEO femei – și doar două sunt femei de culoare. Acolo unde nu există cote minime obligatorii, prezența femeilor tinde spre zero. Iar la conferințele despre geopolitică, economie sau AI, panelurile sunt adesea „maneluri” (doar bărbați). 

Vi se pare că suntem măcar pe aproape de egalitate?

Conflicte interne, etici paralele și feminismul care se sabotează singur

Feminismul n-a fost niciodată o voce unică. A fost mereu un cor tensionat, în care vocile se întrepătrund, se contrazic, se completează sau se resping. În ultimii ani, însă, ceva s-a rupt: feministele care susțin exprimarea sexualității ca formă de putere personală – numite adesea „pro-sex” – și cele care consideră pornografia și industria sexuală forme de opresiune sistemică nu se mai ascultă. Activistele trans-inclusive și cele care revendică „spații doar pentru femei biologice” se acuză reciproc de violență simbolică.

Feminismul a devenit un teren minat. Și femeile nu mai știu unde pot păși fără să explodeze ceva. Acest nou „ultra” feminism începe să semene cu ceea ce critica: dictează cum trebuie să vorbești, ce să porți, cum să iubești, pe cine ai voie să ierți… Uneori, pare că înlocuim patriarhatul cu un matriarhat dogmatic, unde ne anulăm una pe alta pentru abateri de la puritate ideologică. Și când nu te mai simți suficient de „bună” pentru propria ta mișcare, nu mai lupți. Taci. Sau pleci. 

Dar nu doar din interior vin neînțelegerile. Uneori, confruntarea apare când feminismul occidental, crescut în societăți progresiste, intră în contact cu alte culturi. Activista americană Kate Kenney, trăind într-o Columbie marcată de machism, a descoperit că feminismul „radical” din California nu putea fi exportat ca atare. Încercarea de a impune modele de emancipare fără nuanțe culturale locale poate duce la respingere sau la neadaptare. Furia justificată poate deveni ineficientă dacă nu e însoțită de înțelegere contextuală. Iar feminismul care nu ascultă poate deveni la fel de autoritar ca sistemele pe care le critică. În locul solidarității, apare o superioritate morală care nu construiește punți, ci le arde. Din nou, nu ideile sunt greșite, ci felul în care le ducem – și lipsa unui limbaj comun între femei cu experiențe radical diferite.

Poate cea mai mare vulnerabilitate a feminismului nu vine din atacurile externe, ci din lipsa de solidaritate autentică între femei. Nu ne anulăm doar între generații, ci și între viziuni, alegeri, statut social sau fel de a fi. Când diferențele devin motive de excludere, nu de conversație, lupta nu mai are forță. 

Cine decide viitorul: algoritmi, elite și femei absente

Feminismul de azi nu mai poate fi doar politic sau afectiv, el trebuie să fie conștient digital, urban, analitic. Într-o lume în care accelerarea tehnologică e dictată de bărbați, femeile nu sunt la butoane, dar sunt în plin impact: algoritmi care penalizează maternitatea, AI care reproduce prejudecăți sexiste, orașe proiectate fără vocea lor. Cine construiește infrastructura viitorului? Cine decide cum va arăta viața noastră în orașe, în cuplu, în muncă, în familie?

Deci, cine decide? Răspunsul e dureros de simplu: nu noi. Iar despre acest proces tăcut de excludere sistemică am scris și în seria noastră  Viitorul care ne depășește?

Și totuși, tot restul suntem norocoasă că există femei (prea puține) care conduc ostilitățile. Nu doar în sensul activismului, ci al gândirii critice și vizionare. Zeynep Tufekci scrie despre AI și inechitate algoritmică. Leslie Kern, despre orașele gândite de bărbați pentru bărbați. Caroline Criado Perez, despre cât de mult ne omoară „datele masculine” din medicină, transport, urbanism. Amia Srinivasan și Agnes Callard, despre dorință, putere, filosofie și corp. În America Latină, în Iran, în Franța, în Polonia – femei ies în stradă nu pentru că feminismul e la modă, ci pentru că le e vital.

În loc de concluzie: nu feminismul e prea mult. Noi suntem prea cuminți

Feminismul nu și-a pierdut valoarea. Dar și-a pierdut, uneori, umanitatea. Când furia e sinceră, e vindecătoare. Când radicalismul e lucid, e necesar. Când tăcem de teamă că n-o spunem perfect, înseamnă că am ajuns să ne temem mai mult de judecata celorlalte femei decât de opresiunea bărbaților. Nu trebuie să fim mereu și total de acord între noi, dar trebuie să rămânem împreună. Nu ca „ultra”, nu ca „moderate, ci ca femei care nu mai acceptă să fie despărțite în funcție de cât de confortabile sunt pentru ceilalți. Feminismul nu e despre a fi drăguță. E despre a fi liberă. Și uneori, libertatea e scandalos de incomodă.