„Nu mă mai simt femeie”, îmi spune cu lacrimi în ochi. „Nu sunt altceva decât o bucată de carne care se dă cu capul de pereții vieții, pentru supraviețuirea de la o zi la alta și nimic mai mult. Nici măcar nu mai știu de ce e atât de importantă pentru mine această târâre care mă costă atât de mult…”
Când cea mai bună prietenă îți servește rece această declarație, e clar că situația a scăpat de sub control, iar multele problemele pe care le are (așa cum le avem toți, unii mai grave, alții mai ușoare) și-au dat mâna și au copleșit-o. Amestecându-se, au devenit mult mai puternice decât lupta pe care ea o duce de ceva timp cu ea însăși.
Poate cea mai grea luptă care ne este dată – aceea cu propriul corp, cu propria minte sau cu propriul suflet. Ea se numără printre cei ai căror destin le-a hotărât un drum greu, cu numeroase popasuri la oncologie. Deși este pe cale să învingă boala – descoperită, spre norocul ei, la timp – puterile îi sunt pe sfârșite. Acum, când are nevoie de ele mai mult decât orice pentru un final triumfal în care să poată spună, vindecată, „Mulțumesc, Spitale București, am învins!”, ea începe să clacheze, obosită. În plus, continuă să sufere și din cauza surplusului de kilograme care, în cazul ei, în loc să cedeze teren din cauza bolii, parcă au prins aripi, adunându-se într-o frenezie imposibil de stopat.
Adaugă singurătatea și alte necazuri legate de locul de muncă, precum și probleme aparent superficiale, dar care, neglijate, pot căpăta chipuri de monștri, și avem rețeta perfectă a unui om cu adevărat disperat, cu un picior în hăul depresiei.
Însă ea este un caz fericit, dacă se poate spune așa, căci, recunoscând ceea ce simte, strigătul ei de ajutor nu este unul mut și nu va rămâne fără ecou.
Dar câți dintre apropiații noștri nu trec prin situații limită, și o fac pe nesimțite, fără prea multe semne vizibile, zâmbind chiar, părând mult mai puternici decât sunt, acoperind golul din ei cu o activitate atât de bogată, încât par cei mai fericiți și împliniți oameni de pe pământ? Acești oameni nu știu, nu pot sau nu vor să ceară ajutor, însă asta nu înseamnă că nu au disperată nevoie de el.
Să fim, așadar, mai atenți la oamenii din jurul nostru, la cei la care ținem și pe care ne-am obișnuit să-i avem în preajmă, fără să-i întrebăm aproape niciodată „ce mai faci?” cu intenția reală de a obține un răspuns sincer, în afară de banalul, inconsistentul și adesea mincinosul „bine”.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dragostea, compasiunea și blândețea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
