Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

13 September 2018

– continuare de aici

Ajunsă în stradă, Amalia se simți derutată. Nu știa încotro s-o ia. Era duminică și asta îi permise să meargă pe jos. Așa va putea, cu siguranță, să-și limpezească senzațiile atât de amestecate…

O luă la întâmplare pe bulevard… la început, își propuse să nu se mai gândească la nimic – deși simțea în piept presiunea emoției – doar să-și umple plămânii de aer și să se lase purtată de pași. Să-și permită răgazul să admire vitrinele magazinelor, să aștepte răbdătoare semafoarele să se schimbe în verde, să facă un ocol printr-un parc și, mai apoi, în drum spre casă, să intre în magazinul pe care îl ochise de mult, dar niciodată nu îl găsea deschis, căci mai mereu rămânea peste program la serviciu și când ajungea ea era deja închis. Să intre și să zăbovească după pofta inimii, să probeze și zece – dacă are chef – rochii de zi și toate perechile de pantofi numărul ei. Să cumpere ceva doar pentru că-i face plăcere și nu pentru că îi trebuie neapărat… să se răsfețe, așa fără motiv, doar pentru că, într-un inexplicabil mod simțea că plutește… Și chiar așa și făcu, pierzând jumătate de zi hălăduind prin oraș, ca și când nu ar fi fost ea însăși și amânând mereu momentul de care atât se temea: acela în care conștiința ei, severă ca o profesoară de pension, avea s-o tragă la răspundere pentru nebunia din noaptea precedentă și pentru completa lipsă de control de care dădea, în continuare, dovadă…

Ajunse acasă obosită… își dădu seama că nu mai mâncase nimic de multe ore, dar nu-i era foame… Se dezbrăcă și se băgă sub dușul rece. Acum, că tocmai se răsfățase, simțea că merită o mică pedeapsă, menită să-i pună sângele în mișcare și să-i accelereze conexiunile între neuroni… Și acolo, sub duș, reluând amintirile fierbinți pe care le ocolise cu grijă până atunci, recapitulând cu atenție pas cu pas… înțelese ceva. Simplu, elementar! Cum putuse să fie atât de… naivă? De… prostuță?

femeie pat par

Ieși din duș cufundată cu totul în halatul ei preferat, își făcu dintr-un prosop moale un turban uriaș și se trânti pe canapea… deci ăsta era adevărul!! De aceea îi lăsase el un bilet… hmm, să-i zicem neutru: „Amalia, dacă te trezești înainte să ajung eu și vrei să pleci, ușa se închide singură, dar dacă vrei, așteaptă-mă.”, iar ea, crezând cu totul altceva, îi scrisese înciudată, pe același bilet „Poți să fii convins că așa voi face!”.

Își căută brusc mobilul. Nu mai avea baterie, Dumnezeu știe de când. Îl conectă la încărcător și cele câteva minute până se aprinse ecranul i se părură o veșnicie. Când a văzut că Adrian o sunase de vreo șase ori și că-i trimisese o grămadă de mesaje întrebând-o dacă e bine, dacă s-a întâmplat ceva cu ea și implorând-o să-i dea un semn, l-a sunat pe dată. Când Adrian a răspus aproape imediat, semn că era cu telefonul în mână, Amalia s-s pornit pe turuit, cu răsuflarea întretăiată și inima galopându-i în piept:

– Iartă-mă, te rog, am procedat copilărește, îmi pare rău, dar nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva, nu știu ce o să crezi despre mine… adică, stai, nu, nu îmi cer iertare pentru…ăăă, știi tu, ci pentru cum am plecat și ce ți-am scris și apoi am rămas fără baterie, să știi, și de-abia acum am văzut mesajele tale… bine, că și târziu am înțeles că, de fapt noi…

– … că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic între noi, o întrerupse Adrian, răsuflând ușurat că, în sfârșit, Analia îi dăduse un semn. Eram foarte îngrijorat, nu știam ce-i cu tine, de ce nu-mi răspunzi la telefon, nu știam dacă s-a întâmplat ceva sau ești supărată pe mine… Eram prea amețiți amândoi și ai adormit în brațele mele… și, după ce au plecat toți, te-am culcat pe canapea, te-am schimbat cu cămașa mea, să-ți fie comod și… am vrut să nu te sperii și să crezi altceva, dacă te-aș fi dus în dormitor… iar când am venit și am văzut mesajul tău… of, mi-am dat seama la ce te-ai gândit. Îmi pare rău că am plecat, dar trebuia să rezolv ceva urgent, să știi că m-am grăbit cât am putut, am sperat să te găsesc tot acolo…

– …Adrian, șopti abia auzit Amalia, amețită de scurta lor conversație. Vrei să vii la mine la o… cafea? Acum!

– citește continuarea aici



Citiţi şi

Jurnalul unei femei ce nu poate să mai iubească

Și tatuat, și bătăuș… Trebuie să te cunosc!

Centenar

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,030 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro