Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Casa (altă falsă poveste de Crăciun)

11 December 2019

Fiecare loc are o poveste. Povestea e că în casa aceasta de la marginea Marelui Oraș aduceau oamenii să moară.

Am douăzeci și trei sau poate că douăzeci și patru de ani și deschid ușa casei, ca să văd de foarte aproape moartea, să îi aud respirația, atunci când ești tânăr moartea are ceva romantic, îți imaginezi că vei trăi până la moarte cu o iubire, o singură iubire, când ești tânăr, și încâ nu s-a întâmplat viața, îți imaginezi multe. 

Când ești tânăr îndrăznești să ai idealuri și idoli, visezi că vei schimba lumea sau măcar că lumea poate fi schimbată, iar viața știe și nu te iartă. 

Și timpul trece, și uiți toate acestea, uiți și lași totul să treacă, așa cum adolescenții leapădă pielea copilului care au fost și lasă să treacă zilele frumoase ale inocenței.

Mai există unii oameni care întârzie în vechile vârste, dar ceilalți simt că de acolo poate să vină un pericol și îi alungă la marginea lucrurilor, pentru ca timpul să-și împlinească rostul, să trăim, să uităm cum să trăim și să murim, lăsând în urmă amintirea faptelor noastre, care, cu timpul, sunt la rândul lor uitate. 

Și dintre toate câte sunt pe pământ, aventuri, averi, decorații, funcții, glorie, nu mă intersa pe atunci, și nu mă interesează și acum, decât pumnul ăsta de amintiri cu care oamenii își treceau granița. Toate poveștile sunt aceeași poveste, fiecare poveste e despre iubire și moarte. 

Redacția noastră era tânără, eram ca oamenii din primul Macondo, niciunul dintre reporteri nu împlinise treizeci de ani și nu ne murise nimeni. 

Fiind nemuritori, nimic nu îi putea opri pe reporteri, așa că îndurau foamea și furtunile, urcau în trenuri și coborau la capătul cunoscut al pământului, răsturnau satele, căutau sub poduri și în stele umbra unei povești, nu, nu, nimic nu putea să îi oprească.

Reporterii erau cei mai frumoși și cei mai liberi oameni din lume și eu îi iubeam fiindcă erau atât de frumoși, și de liberi, și ei erau frații mei și eu aș fi vrut să fiu ca ei, fiindcă toți avem dreptul sfânt la o speranță.

Oamenii știu, întotdeana știu, care este drumul pe care trebuie să meargă. Oamenii sunt râuri, râurile își cunosc albia, râurile știu unde le sunt fluviile, așa cum fluviile știu unde le este delta și unde le este marea, marea își cunoaște oceanul. Ca să devii o cascadă îți trebuie numai curajul care coboară din credința că ești sortit să fii o cascadă. În reporteri luceau ochii nebuniei, reporterii nu erau lacuri liniște. Reporterii erau cascade și splendoarea căderii lor îi uimea pe cei prudenți. 

Pe atunci, ziarul era un foc și ei erau oameni de demult care își spuneau poveștile la focul acestea, faptele zilei erau trecătoare, ceea ce rămânea, mereu necunoscută, era istoria lor, cei care păstrau memoria lumii, trudind în fiecare zi pentru ca lumea întreagă să nu se rătăcească. 

Mă revolta această umbră, dar înțelegeam că așa și numai așa trăiește și numai așa trebuie să trăiască tribul nostru. Cine ieșea din umbră se pierdea și nu mai știa drumul înapoi către noi, am văzut-o devreme, am văzut-o la timp.

Douăzeci și una de zile. 

În Casa Tratamentelor Paliative, muribunzii mai trăiau douăzeci și una de zile, niciunul nu trecuse vreodată de acest orizont, muribunzii deveneau morți în toată regula, femeilor le cădeau aripile, bărbații le cădeau aripile, pielea lor se colora în mov, deznădejdea cobora în inimile lor, cum coboară steagurile în bernă, și toată tăcerea lumii era în inima lor, și ei se stingeau sedați și fără dureri și era ceva demn în tot acest ritual omenesc de îmblânzire a suferinței. 

Unii aveau la căpătâi o lumânare, pe alții îi ținea un copil de mână și astfel viața lor toată își câștiga sensul: fuseseră iubiți. 

Aveam douăzeci și trei sau poate că douăzeci și patru de ani și am stat douăzeci și una de zile în Casa Tratamentelor Paliative ca să văd cum se moare. 

© Tim Gagnon, Dying to Reach You

Dacă aș fi fost cu adevărat reporter, m-aș fi dus la război și aș fi văzut soldați strigându-și mamele sub razele mirate ale lunii sau aș fi privit în ochi revoluții și avalanșe și uragane, epidemii și alte sfârșituri ale lumii.

Dar eu nu am avut curaj.

Am ancorat în acest port.

Mi-am deschis ochii.

Mi-am deschis inima.

Și povestea acelui loc n-am scris-o niciodată. 

Citiți și Cititoarea (falsă poveste de Crăciun)

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Art Nouveau – „Sirenele ucid bărbații mincinoși”

Silence. Mâine începe școala

Resetare totală în anul şcolar al fricii, 2020-2021

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro