Câtă iubire e într-un Like?

Daniela Rațiu

20 July 2014

Daniela RațiuDemult, tare demult, tablouri înrămate erau purtate în calești pe drumuri lungi, prăfuite, duse de corăbii maiestuoase cu pânzele umflate de vânt, tăind apele mărilor până ajungeau la palatele nobililor. Mesagerii duceau tablouri înfățișând chipurile frumoaselor femei cu pielea albă, aproape translucidă, precum alabastrul, înveșmântate în rochii din materiale prețioase, danteluri fine, aproape ca o pânză de păianjen, brocartul țesut cu fir de aur sau argint, mătasea bătând în ape, muselina subțire și străvezie, prin care lumina trecea misterioasă. Realul voalat. Rochii lungi, cusături complicate, corsetul strângând talia, mânecile fastuoase, lumina radiantă, umbrele, clarobscurul – totul zugrăvit de pictorii vremii într-o manieră alta decât suprarealismul, expresionismul, cubismul, dadaismul, care va fi urmat domnițelor pictate în uleiurile ce acopereau pânza punând în fiecare tușă inefabilul unei epoci pentru totdeauna pierdute.

Costume designed by Adrian for Marie Antoinette, 1938

El privea tabloul, culorile, albul pielii ca de porțelan, urmărind cu privirea linia gâtului, cercetând buzele senzuale, încercând să descifreze misterul din ochii domniței, sfiala, și îndrăznea cu privirea să coboare de-a lungul liniei gâtului fin până acolo unde pielea întâlnea dantela decolteului. Ah! Atâtea reverii, inima bătând nebunește, imaginând întâlnirea, privind tabloul în care Ea părea că e acolo pentru El ca și cum îl așteaptă până la sfârșitul Timpului. Îndrăgostirea. Definitivă, atunci, în acel moment, în fața tabloului. Iubirea cu starea ei de imponderabilitate până la ultima suflare, până când sufletul părăsea trupul ducând cu sine imponderabilitatea-vrajă, azi numită fluturi în stomac, azi, atât de frivolă, consumându-se cu ușurința unei păpădii care se risipește la prima adiere de vânt. Ea la rându-i privea tabloul lui lăsându-se cuprinsă de aceeași vrajă, ca și cum fire invizibile se țeseau între ei, legându-i pentru totdeauna, atingând cu delicatele-i degete chipul lui, masculinitate hotărâtă din ale cărui priviri lumea părea că îi aparține. Miros de trandafir adus de vântul intrând prin ferestrele înalte boltite amestecându-se cu izul uleiurilor pânzei de pe care chipul lui conține promisiunea Iubirii făr’ de sfârșit, fără rupturi, doar desfătare a simțurilor, plonjare fără frică în oceanul sentimentelor. Doar pentru Ea.

Portrait of William of Orange as a prince and his future bride Mary Stuart, detail, by Anthony van Dyck before 1641 in the Rijksmuseum, Amsterdam.

Vântul adie și El simte mirosul parfumului ei. The One by Dolce e Gabanna, senzual, sofisticat, cald, arome captive într-o înlănțuire senzuală. Nu s-au întâlnit niciodată așa, singuri. Face to face. Fără prieteni, cunoscuți, amici în întâlniri întâmplătoare sau cu un motiv anume. Și totul posibil datorită Like-urilor, Share-urilor, Comment-urilor. Pas cu pas. Emoție cu emoție. În acel mic icon, Like, precum universul cuantic, în mica iconiță, întregul univers al Iubirii, senzațiilor, fluturilor în stomac. Totul, acolo. Și totul a început făcându-și curaj să dea primul Like fotografiei ei postată pe contul personal. A privit fotografia, ochii ei, pielea albă fără urma portocalie a solar-ului. Îndrăgostirea într-o secundă, cât un click dând drumul Like-ului. Nu, nu e ca și cum trimiți corăbii brăzdând mările lumii, e doar o tastare simplă, la fel de simplă ca și cum ai atinge cu degetele suprafața unui tablou, portretul ei, fotografia ei. A privit înghețat fotografia, minunându-se de curajul lui de a da Like-ul, întrebându-se dacă nu a exagerat, dacă nu s-a expus, dacă oare Ea va înțelege. S-au întâlnit de atâtea ori, în diferite ocazii, fără a schimba niciun cuvânt despre ei, dar părea că Ea știe că El se gândește la ea. Era ca și replica aia dintr-un film de Mihalkov ”Dragostea e un curent electric”, așa simțea de fiecare dată când îi privea fotografia, de fiecare dată când, întâmplător, dădeau unul peste altul în orașul cu bulevarde largi. Iubirea ca un curent electric între ei. A trecut mai puțin de un minut și Like-ul ei a venit la fotografia lui din contul personal. Fluturi în stomac. Și de atunci a știut. Nu poate spune așa ceva: M-am îndrăgostit. Niciunui prieten. Ar râde de el. A spus doar Îmi place tipa. E mișto. Dar nu ar fi vrut să vorbească așa despre Ea.

love

Terasa la care s-au așezat e străjuită de tei. Vorbesc amândoi cu însuflețire. Emoția, îndrăgosteala îi face să vorbească alandala, amestecând banalități cu lucruri grave spuse în glumă. Uneori privirile se întâlnesc într-un fel aparte, iar fluturii din stomac bat din aripile diafane umplând toată grădina de vară. Plin de fluturi din stomac. E aproape înserare și lampioanele sunt aprinse, rând pe rând, ca și cum terasa ar fi scena unei mari iubiri. Lângă ei o pereche, un alt el și o altă ea, vorbind tare, vulgar, o ea cu râsul conținând promisiunea sexului mecanic, un el plesnind de satisfacția parcă a unei curse deja câștigate, stricând liniștea unei terase atât de romantice.

Ceva parcă se întâmplă. Ceva parcă se strică, se insinuează. La masa lor, El simte nevoia să spună o glumă ușor vulgară, însă o face din prea multă tensiune a curentului dintre ei, iar Ea simte nevoia să se apere. Ea va spune că toți bărbații vor un singur lucru: sex, iar El va spune că toate femeile sunt la fel: ușuratice și superficiale. Frica și spaima de ridicol taie brutal legătura de curent electric-iubire-dragoste-tandrețe. El va spune: Plecăm? Se face târziu și sunt obosit. Ea va spune: Desigur. El o va conduce acasă, iar în mașină niciunul nu va mai spune niciun cuvânt. Mașina va rula silențios. Ea va privi orașul plin de lumini, bulevardele scăldate în lumină, reclamele strălucitoare, orașul care se înveșmântează în hainele de seară. Un fel de decadență implicită, seară de seară, cuprinde orașul, risipindu-se doar odată cu zorile movulii. Dar ei nu vor prinde crăpatul de ziuă împreună, cel puțin nu acum, poate niciodată, poate cândva. Doar dacă frica va fi alungată, de către El, de către Ea. Ea va spune: Aici stau, poți opri pe dreapta. El va spune: Ok. A fost o seară frumoasă. Keep in touch. Și atât.

Emile Vernon 1872-1919, Girl with a Poppy, detail

Acasă, El va privi de la terasa apartamentului orașul întinzându-se în fața ochilor lui gândindu-se la Ea. Orașul plin de lumini, cerul brodat cu stele. Vinul roșu în paharul elegant, canapeaua în fața plasmei-poartă spre lumea întreagă. Ipod-ul și laptopul sunt de nelipsit. Mesagerii lui duc oriunde în lumea mare orice ar dori să trimită, să vorbească, să comande. Ușoara enervare, spaima de ridicol, frica de a nu se lasa prins în mrejele Iubirii, spaima că așa ceva nu e posibil în acest mod, așa de repede, că te poți salva de ridicol devenind cel puțin ușor frivol, că, de fapt, net-ul pare a fi un loc al tuturor nebunilor, un ospiciu planetar, un loc atât de fluid și totuși înghețat, aparent atât de friendly, dar, de fapt, rece ca gheața. Lucrurile încep atât de simplu și se termină atât de brutal. Teama de ridicol e ca o boală. Finalmente, teama de iubire. Mai degrabă exhibiționism decât open mind, mai degrabă simulare decât nacked truth.

Acasă, Ea va privi cu teamă, cu regret micul desktop care pare ferecat, iar altădată, paradisul. Mica-marea ei lume. Apa din cada victoriană e plină de spumă înmiresmată, parcă trandafiri, privește ecranul telefonului spunându-și că nu se poate termina așa brutal, iar dacă se va gândi la El și El la Ea atunci semnul ar fi un Like. Un Like ar putea fi acum ca și un buchet de trandafiri roșii, un semn tandru de împăcare, de reluare de acolo din punctul plin de vrajă. Ochii lui nu pot minți. Sunt priviri care nu pot fi simulate, nu pot fi ”jucate”. Își trece degetele prin păr, închide pleoapele imaginându-și că nu se poate termina totul așa cu un Keep in touch. Deschide ochii sperând că în cele câteva secunde cât a avut ochii închiși Like-ul lui a venit. Fluturii în stomac. Departe unul de altul, ferestre larg deschise spre cerul de un bleumarin greu al nopții brodat cu stele, orașul luminat, totul precum o pânză baroc flamandă. El și Ea departe unul de altul și doar curentul electric între ei. Însingurare.

Frica de iubire e aceeași. Atunci și acum. În timp, frica de iubire a primit straturi peste straturi până când a devenit precum un demon plin de ifose. El și Ea sunt insulari într-o mare de insule, bântuite de Demonul fricii de iubire. Câteodată aceste insule se apropie foarte mult pentru ca în următoarea secundă să se îndepărteze, El și Ea rușinați de momentul acela precum un curent electric, de fluturii în stomac. Și El și Ea se vor hrăni din paseitatea amintirii, din inefabilul fotografiilor, altădată tablourile, dar în lumea reală nu vor recunoaște acele momente, le vor îngropa sub multe cuvinte precum sex, plăcere, orgasm, sărut, no strings attached, femeile sunt…, bărbații sunt… Dar El și Ea vor ști că adevărul dincolo de cuvinte, simple instrumente aparent rafinate, sunt dorul și frica de Iubire. Întotdeauna.



Citiţi şi

Virgin la 35 de ani

N-am cunoscut bărbat mai străin de mine ca soţul meu

Vreau să mor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,471 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro