Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce este acela un copil din flori?

5 October 2018

Ramona DogaruBunica avea agățat pe perete un tablou cu primul ei nepot, Traian. Între timp, nepoții i se înmulțiseră și nu că ne-ar fi iubit mai puțin, dar ori nu a mai avut loc pe perete, ori nu a mai avut timp să înrămeze fotografii cu restul copiilor, fiind poate prea ocupată cu creșterea noastră.

Traian era blond, cu ochi albaștri, cu trăsături de neamț. Și, deși nu aveam pe nimeni cu origini străine în familie, verișorul meu cel mai mare nu se distingea cu nimic de restul tovarășilor lui de joacă, bunica locuind în cartierul nemțesc al orașului.

Ea găsise de cuviință să strecoare în rama tabloului lui Traian, în colțul din stânga, jos, o fotografie mică, alb-negru, ce înfățișa un bărbat tânăr, brunet, cu părul ondulat, dat pe spate, cu ochi negri și migdalați și buze pline, frumos conturate.

– Cine e, bunico, în fotografie? o întreb eu într-o zi.

Și văd cum fața i se luminează. Era fratele ei cel mic, căreia ea îi fusese un fel de tutore.

Născută în timpul primului război mondial, prinsese vremuri grele și nu avusese posibilitatea să-și continue școala. Muncise încă de mică, hotărâtă fiind să își ajute fratele să studieze, să-și împlinească astfel, prin el, propriul vis.

Când îmi vorbea de el, privea fotografia cu drag, ca un adevărat Pygmalion, dragostea ei fiind, însă, evident, frățească.

După ce își terminase studiile, fratele ei se întorsese acasă, se căsătorise și era fericitul tată al unei fetițe frumoase, pe care o botezase Valeria.

*

Valeria cu greu își auzea numele rostit de tatăl ei, întrucât el alesese să i se adreseze mai mereu cu apelativul „prințesa mea”.

Într-adevăr, avea o distincție de prințesă, încă de mică. Acum crescuse, era înaltă, subțire și moștenise toate trăsăturile tatălui său, care, iată, erau atât de frumoase și în variantă feminină.

 

barbat adevarat

Îmi amintesc că mă fascinase încă de prima oară când o văzusem, cu părul ei lung și lucios și ochi misterioși. Îmi zâmbise amuzată când îmi surprinsese privirea admirativă, de copil curios. Iar acum îmi dau seama că trăsăturile ei erau de italiancă: avea, cumva, frumusețea Monicăi Bellucci și senzualitatea Sophiei Loren.

Era studentă când se îndrăgostise pentru prima oară. Iubitul ei era înalt, blond, cu ochi albaștri, trăsături germanice specifice, căci asta și era: neamț.

Între ei s-a înfiripat o iubire fulgerătoare, dar care, din păcate a durat numai doi ani, pentru că bărbatul a fost nevoit să revină, cu serviciul, în Germania.

Valeria plânsese nopți în șir după ce el plecase. Însă până la urmă nu fusese totul în van, căci iată, cel mai de preț lucru, rodul iubirii lor, îi creștea în pântec.

Deși mai corespondau, Valeria alesese să nu-i spună bărbatului despre sarcină. Căci, dacă plecase, înseamnă că nu o iubise îndeajuns. Iar ei nu i-a trăznit niciodată prin cap să țină un bărbat lângă ea, cu ajutorul unui copil.

Într-un fel, aceasta era răzbunarea ei. Dar și alinarea. Căci îl iubea deja nespus pe copilul încă nenăscut.

*
– Bunico, azi, la serviciu, am cunoscut cea mai frumoasă fată! exclamă, într-o zi, foarte exaltat, Traian.

– Îți zic, îmi place așa de mult, că o să o cer de nevastă.

Traian avea doar nouăsprezece ani. Nu reușise la facultate din primul an, așa că, în timp ce se pregătea să încerce și anul viitor, se angajase, insistând să-și câștige banii lui.

Atât bunica, cât și mătușa mea se amuzau de entuziasmul băiatului. Începuseră însă să se îngrijoreze atunci când vedeau că nu trece zi fără ca Traian să nu povestească ce grozavă era această domnișoară și încercară, deci, să afle mai multe despre ea:

– Păi… e atât de frumoasă… începe Traian.

– Lasă, lasă, știm asta deja…

– Știți ce? O să o invit zilele astea la noi, să o cunoașteți.

Iar femeile, neavând de ales, au acceptat propunerea tânărului îndrăgostit.

*

În ziua în care Traian a adus-o acasă pe frumoasa colegă, toată lumea a fost surprinsă.

Aceasta acceptase, la insistențele băiatului, să meargă să mănânce o prăjitură acasă la maică-sa. Știa că nutrește sentimente de dragoste față de ea, dar n-o lăsase inima să-l refuze brutal. Acceptase, deci, ușor amuzată, invitația. Nu mică i-a fost mirarea, însă, când s-a trezit în fața… mătușii, respectiv verișoarei ei mai mari.

– Valeria, dragă, ce surpriză! exclamă, încântată, bunica.

Traian omisese să le spună că domnișoara pe care o admira atât de mult e ușor mai în vârstă decât el. Era ingineră, proaspăt sosită de pe băncile facultății, din București. A, și avea și un copil.

Mama lui Traian încercă din răsputeri să-și stăpânească râsul (ca să nu-l supere pe băiat) și își îmbrățișă, cu căldură, verișoara.

Tânărul privea scena uimit și cât se poate de dezamăgit de această coincidență stranie: cum reușise să se îndrăgostească tocmai de mătușă-sa?!

Maică-sa, însă, răsuflă ușurată de acest deznodământ neașteptat, închipuindu-și fiul deja student, odată „obstacolul” depășit.

– Vai, Traian, Valeriei îi plăcea tare mult să te țină în brațe când erai mic. Ba chiar insista să-ți schimbe doar ea scutecul atunci când venea în vizită la noi…

Băiatului nu i s-a părut nimic mai stânjenitor ca acel moment când toate femeile din familia lui se amuzau pe ascuns de dragostea lui eșuată.

*
– Bunico, ce e acela un copil din flori? o întreb eu, curioasă, după ce îmi petrecusem toată ziua cu verișorul meu, Emanuel.

Ne găsisem la un eveniment în familia extinsă, prilej de mare bucurie pentru noi, copiii, care, cu astfel de ocazii ne descopeream tot felul de verișori.

Auzisem atunci un glas șoptit, și totuși destul de neatent la faptul că erau copii prin preajmă:

– Cică nici nu l-a anunțat că i-a făcut un copil… ce orgolioasă… Dar ce orgoliu o fi ăsta când faci un copil din flori?!…

Femeia trupeșă, cu niște ochi ca de viezure și nas acvilin, de la care am auzit pentru prima oară termenul de „copil din flori” se dovedise a fi una dintre numeroasele verișoare ale Valeriei. Invidioasă mereu pe frumusețea acesteia, ajunsese să se simtă superioară doar pentru că se măritase cu tatăl fetiței ei. Copila, din păcate, semănase leit cu maică-sa. Câțiva ani mai târziu a divorțat.

– De unde ai auzit tu asta?! mă întreabă, intrigată, bunica.

A fost printre puținele dăți când am văzut-o încurcată, nefiind în stare să-mi dea un răspuns prompt. Sincer, nu mai știu ce mi-a răspuns, dar îmi amintesc că îl căuta din priviri pe fratele ei, tatăl Valeriei. Încercase, probabil, să-l ferească de astfel de indiscreții.

*

Cu Emanuel îmi amintesc că mă jucam tare frumos. Ba încă, s-a nimerit să-mi fie și coleg de grădiniță, deși era cu un an mai mic.
Încă îmi răsunau în minte cuvintele mătușii răutăcioase, care îl numise „copil din flori” și „nemțălău”. Băiatul avea părul negru, sticlos, iar ochii migdalați îl făceau să aducă mai degrabă cu un spaniol decât cu un neamț. Nu înțelegeam, deci, de ce îi spusese așa, dar încetasem să-i mai pun bunicii întrebări despre Emanuel, căci vedeam cum se fâstâcea. Mi-a spus că sunt unele lucruri pe care le voi înțelege doar când voi crește. Și cred că a avut dreptate.

Pe verișorul meu nu l-am mai văzut din școala primară. Aflasem că el și mama lui se mutaseră din oraș.

*
Valeria nu s-a căsătorit niciodată. Bărbații care o curtaseră se lăsaseră, până la urmă păgubași.

Inima ei rămăsese pustiită în urma singurei iubiri pe care o trăise demult… atât de demult, că abia își mai amintea fiorii pe care îi simțise privindu-i ochii de un albastru clar…

Singura dragoste pe care a mai simțit-o a fost doar cea pentru fiul ei. Parcă se bucura că băiatul nu moștenise deloc trăsăturile celui pe care se chinuise din răsputeri să-l uite. Și totuși, atunci când îl privea zâmbind, inima ei mai tresărea, palid, la umbra vreunei amintiri…

*

– Ce faci? Vrei să vii cu mine în club diseară? mă întreabă prietena mea.

Tocmai își făcuse un nou iubit și insista să ies cu ei.

Am acceptat invitația, deși eram în ultimul an de facultate și mă pregăteam din greu pentru licență.

Când am ajuns, amica mea s-a grăbit să mă anunțe că iubitul ei adusese cu el câțiva prieteni.

– Hai să ți-i prezint!

Peste câteva clipe mă găseam în fața unui grup de tineri veseli și tare prezentabili.

Însă ochii mei au rămas pironiți asupra unuia singur. Înalt, îmbrăcat cu blugi, cămașă albă și sacou, nu era totuși decât o variantă modernă a bărbatului care mă „privise”, toată copilăria, zâmbitor, dintr-un colț stingher al tabloului de pe peretele bunicii.

– Bună! Eu sunt Emanuel…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fericirea nu e suma plăcerilor pe care le trăim

A învățat să facă sushi și să adauge cogniac în tiramisu!

Totul se reduce la o tăvăleală, două…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
969 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro