Ce faţă de Carla’S Dreams ai!!!

Mihnea Rudoiu

23 December 2016

Mihnea RudoiuNu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când dau cu ochii de vopseaua fosforescentă şi multicoloră, pe care solistul de la Carla’s Dreams o uită permanent pe faţa lui, tresar înfiorat. Mai ales când râde. Brrr! Măiculiţă! Parc-ar fi un aborigen australian ce tocmai s-a dat jos din copac să-şi găsească tubul prin care aruncă cu săgeţi otrăvite şi, de nervi că nu îl găseşte, se-apucă să cânte. Sau parc-ar fi ieşit din filmul „Saw” şi vrea să-mi ia beregata pe motiv că eu, în loc a asculta hiturile lui, mă îndeletnicesc şi în ziua de azi cu Al Bano & Romina Power şi Joe Dassin (ştiu, ascult muzică expirată).

Singura mască ce mi-a fost vreodată simpatică – şi asta numai pentru că am văzut filmul – a fost cea pe care au împrumutat-o hackerii de la Anonymus, vorbesc de masca lui Hugo Weaving din „V for Vendetta”.

A, şi a mai fost una, a lui Zorro, dar asta numai pentru că Alain Delon, merci beaucoup.

În rest, nu prea.

Inclusiv pe clovnul Ronald de la McDonald’s îl găsesc dubios, cu zâmbetu-i de pedofil binedispus, aşteptând răbdător să i se aşeze copiii-n poală în felul în care ţine ventrilocul marioneta pe genunchi.

Dar primul cântăreţ cu adevărat creepy a fost, din acest punct de vedere, rockerul ăla, Marilyn Manson. Sunt o mulţime de rockeri care au apărut de-a lungul timpului cu făţăul makeupuit, mai ales când concertau (Alice Cooper, membrii formaţiei Kiss, Tiger Lillies etc.), dar Marilyn Manson ăsta a fost, dacă nu greşesc, primul din branşă care s-a dat cu bidineaua pe befă 24/7.

Ăsta era omul. Aud acum voci: şi cu ce te deranja, mă? Îţi făcea rău cu ceva? Nu, domne, nu. Doar că faţa i-o găseam terifiantă. (L-am văzut de curând, într-un interviu, fără machiaj. Arată şi mai bau-bau. Trebuie să ai sufletul mare al lui Dita von Teese să te măriţi cu unu’ ca ăsta.)

O altă persoană care m-a băgat în sperieţi cu makeup-ul a fost (şi mai este, dar nu ştie) prietena unui amic. Niciodată n-am avut habar cum ar fi putut arăta acea fiinţă în absenţa machiajului, fiindcă nicio persoană de pe Terra nu ştie cum arată astfel (poate amicul meu, deşi n-aş băga mâna-n foc). Însă, după calculele mele, dacă ar renunţa la el, ar arăta cu o jumătate de kil mai uşoară, asta dincolo de orice îndoială. Şi, posibil, aş descoperi că părinţii ei reali sunt africani din Botswana. Şi că are penis. Nu ştiu exact, dar nu face un pas în afara locuinţei fără a se sulemeni precum o actriţă japoneză dintr-o piesă de teatru kabuki. Arată grotesc. Iar prietenul ei nu găseşte nimic de comentat. Sigur, poate cele cinşpe elixiruri ale unui ten proaspăt cu care îşi cremuieşte zi de zi faţa alungă duhurile negre, gândacii din bucătărie şi moliile din şifonier, dar eu n-aş împărţit patul cu tipa. Ce pat, nici măcar cartierul! Şi cred că nici Marilyn Manson nu ar face-o.

carla-s-dreams

Acum să revenim la băietu’ nostru din visele Carlei (eu le-aş numi coşmaruri, dar ce ştiu eu).

Vi-l mai amintiţi pe Bobonete, ăla care, într-o reclamă, înfulecând ca haplea nush ce produs, simţea „curcubeu pe cerul gurii”? Eee, ceva asemănător disting la originalul interpret Carla’s Dreams când îl văd la teve: curcubeu în jurul gurii. Lui.

Tot chipul îi e pictat. E treaba lui, normal. Dar, mă scuzaţi, voi realizaţi că nu îi mai rămâne timp pentru aproape nimic dacă toată ziua bună ziua şi-o dedică desenării mutrei? Fiindcă, mă gândesc, seara îşi dă jos masca, nu? Din câte îmi amintesc, femeile, înainte de somnic, merg la baie să îşi recapete chipul original. Stau acolo cinci minute şi, la final, ta naaau, ies cu un chip curat şi proaspăt, spre nedumerirea partenerului, care prima oară nu pricepe metamorfoza. Carla’s Dreams nu ar trebui să facă la fel? Şi dimineaţa să o ia de la capăt cumva? Şi, apoi, seara, după ce a muncit cinci ore să-şi pună curcubeul pe meclă, cu amorsă şi lavabilă, să îl dea jos, la loc, cu şpaclul? Iar în ziua următoare să-l pună la loc, după cum, în seara zilei următoare, să cheme zugravul să i-l dea iar jos?

Şi stă cu gluga aia de la hanorac mereu pe cap, chiar şi când se află într-o încăpere şi sunt 40 de grade la umbra reflectorului, numai pentru a ilustra metafora chipului care se ascunde îndărătul măştii şi pe care Pirandello, în „Unul, niciunul şi o sută de mii”, a descris-o – îndrăznesc să spun, fără a jigni pe cântăreţul nostru – mai bine decât cântăreţul nostru.

So, what the fuck?

Carla’s Dreams are un succes mai mare decât Carla Bruni, melodiile-i sunt ascultate inclusiv în Fieni (şi taică-meu o ştie p-aia cu „A-aaa, e-ro-i-na”), de ce se chinuie?? Pentru a stârni controverse? Nu e obositor? Nu îl mănâncă uneori faţa? Ce se întâmplă dacă face alergie şi îi apar bube? (Nu în cap, la alea nu mă bag, ci pe nas sau pomeţi.) Când se scarpină, nu-i rămâne lavabilă pe degete? Ce face când transpiră şi vrea să se spele pe faţă? Dar iarna, când răceşte şi îi curg mucii? Când se vede cu mămica lui şi vrea să îl pupe pe obraz, cum procedează?

Sau ce are el e un fel de sticker? Îl aplică pe faţă şi apoi apasă bine să se prindă adezivul pe epidermă? Atunci e de înţeles, că stickerul e rezistent şi se dă jos uşor.

Ori e un fel de tapet cumva chestia colorată de şi-o agaţă pe befă? Că ştiu de la zugravul care mi-a renovat apartamentul că e la modă. Şi mai ştiu că artiştilor le place să fie la modă. Ba chiar, dacă se poate, avangardişti.

Ia stai! Măi, te pomeni că moda cu tapetul a venit după ce lumea bună a aflat că solistul de la Carla’s Dreams şi-a pus tapet pe faţă?

Şi, în aceeaşi notă, clovnilor care sperie oamenii pe străzile marilor metropole ale planetei le-a venit ideea asta cretină după ce l-or fi remarcat pe artistul nostru zâmbind la una din emisiunile unde era invitat?

Dap, asta numai istoricii de fashion, designerii de interior şi sociologii junglei urbane vor putea stabili peste ani.

Una peste alta, bine, nu prea contează. Poate a decis să apară astfel în videoclipuri şi la show-uri pentru ca lumea să nu ştie cine e în viaţa de toate zilele.

Artist on stage, nobody in real life.

Important e să nu ajungă ca June a lui Henry Miller, moldovianca aia ce „se schimba asemenea unui cameleon”, din care cauză „nimeni nu putea spune cum arăta în realitate, deoarece, cu fiecare prefacere, devenea o persoană cu totul diferită”, până-ntr-acolo că, „după un timp, nu mai ştia singură cine era în realitate”.

Iar asta se poate aplica muuuultor persoane pentru care makeup-ul e o îndeletnicire de bază, atât de acaparatoare, că nu mai lasă loc pentru a fi tu însuţi.

Mihnea există virtual doar AICI

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Când uitarea nu e renunțare, ci risipă de timp

Poate o voi vedea data viitoare…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,617 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro