Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce mult mi-ai lipsit!

27 June 2020

Așteptase atât de mult momentul ăsta. Atâtea zile a avut timp să se gândească la cum va fi să-l vadă din nou. Îi lipsise enorm și știa că, atunci când îl va vedea iar, el îi va dărui liniștea și ea va redeveni tânăra ce fusese înainte. Avea doar 20 de ani și ceva… Prea mult și prea multe pentru așa o vârstă frumoasă…  Azi știa că nu va mai fi tristă pentru că azi îl va revedea. În sfârșit!

Ușa se deschise larg, la timp pentru a pune capăt unei tensiuni ce ajunsese la cote maxime. Scaunul cu rotile, împins de însoțitorul ei, se puse din nou în mișcare și în câteva secunde erau afară. El era acolo, sus, iar Florina-l privea cu sete de parcă ar fi vrut să se îmbete de lumină și culoare. Fusese mereu acolo. Acum știa că nu o părăsise niciodată, de fapt. Cerul albastru îi zâmbea din nou în acea zi senină și un sentiment de liniște profundă îi învăluia tot corpul plin de răni. Scăpase. Se simțea de parcă tocmai ar fi evadat dintr-o închisoare de maximă securitate. De altfel, pentru ea asta și fusese. Afară totul era la locul lui: iarba verde, soarele de primăvară care strălucea puternic, florile, iar cerul era deasupra tuturor. Florina nu-și putea lua ochii de la el. De-ai ști cât mi-ai lipsit, îi spuse-n gând, cu lacrimi în ochi. Și parcă, undeva din profunzimea albastrului, El, Cerul, îi răspunse: am fost întotdeauna cu tine… chiar și când tu te îndoiai. Acum știa. Am scăpat, am scăpat! își tot repeta ea obsesiv în timp ce era urcată în Salvarea ce avea să o ducă acasă.Nici nu se închiseră bine ușile de la mașina Salvării că ei i se făcu din nou dor de el. Nu poate să mai fie mult și-l voi vedea din nou, se gândea. Mașina se înclina ușor la curbe, trecea peste pietre și canale și se mai oprea din când în când la semafor.

Apoi se opri definitiv în fața blocului și tânăra femeie realiză că a ajuns acasă. Ușa se deschise iar. Ea îl privi din nou și sorbi însetată din albastrul lui fără sfârșit așa cum sorbea în copilărie din paharul cu apă după o lungă plimbare cu bicicleta. Trase apoi aer în piept, aer curat de primăvară și, ajutată, ajunse sus, în apartament. Era în sfârșit acasă. Din nou acasă. Nu avea suficient control asupra propriului corp. Nu putea încă să meargă singură, abia mergea sprijinit, dar știa exact care îi este a doua dorință. Prima fusese să vadă cerul. Acum dorea să dea drumul la apa de la chiuveta din baie.

Merse încet, sprijinită de pereți și ajunse așa într-un picior până la baie. Nu-și putea folosi o mână, iar cealaltă era și ea extrem de dureroasă, cu venele praf de la perfuzii. Degetele ei atinseră încet metalul și apa de la robinet începu să curgă. La fel și lacrimile. Era atât de fericită cu atât de puțin… 20 și ceva de ani și 20 și ceva de zile de spitalizare. Ei îi păruseră… o veșnicie. Acum, însă, acum evadase. Era acasă. Avea baia ei, dormitorul ei, nu trebuia să mai împartă camera cu alte femei. Nu trebuia să-și mai facă nevoile de față cu celelalte. Nu mai trebuia s-o spele mama. Nu mai avea injecții de făcut la 12 noaptea. Sau operații. Gata! Suferise destul. Acum era acasă și putea privi apa curgând, putea asculta păsărelele cum cântă la balcon și putea dormi fără teama că iar va veni cineva să-i ia sânge și nu va găsi vena. Și se bucura de tot și de toate. Ca un copil. Se va face bine. Acum că a văzut Cerul iar. Știuse că a fost mereu acolo, dar, în slăbiciunea ei, avusese nevoie să-L și vadă. Și se convinsese că n-a părăsit-o. Cu lacrimi în ochi avea certitudinea că va avea grijă de ea și de acum înainte.

Era liniște în cameră și ea nu mai trebuia să țipe, să fie nervoasă, să urle ca să i se aducă un calmant sau să delireze de durere. Era liniște și-i plăcea. Tânjise atâta timp după asta: să nu mai audă nimic. Nimic!

Când își dădu seama că totuși era prea multă liniște, curiozitatea o împinse să deschidă televizorul. În spital nu avusese. Până să găsească telecomanda se întrebase oare ce s-o mai fi întâmplat în orașul ei, în lume. Apoi, brusc… o voce. Cunoștea acea voce. Și vocea aia atât de familiară avea și o față… la fel de cunoscută. Pentru ea timpul se oprise undeva în trecut, pentru ceilalți oameni viața mersese înainte. Acum vocea asta o bulversa total. La televizor erau știrile serii, iar ea simțea că parcă abia s-a trezit dintr-un vis urât. Din cel mai îngrozitor coșmar. Trecutul o ținuse captivă. Viața își urmase cursul în tot acest timp. Închise la loc televizorul. Nu era încă pregătită pentru atâta gălăgie. Nu-i lipsise. Ea nu-și dorise decât să vadă cerul albastru. Atât. Doar de el îi fusese dor și El îi era de ajuns.

Guest post by Florina Turuga

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Alba-neagra ca istorie

Căci este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului…

Cum să-ți creezi propria pacoste

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Florina / 29 June 2020 15:06

    Mulțumesc, Ina 🙂 Da, externarea aia am așteptat-o mai mult ca pe orice. Cum am părăsit ușa spitalului și am văzut cerul albastru am simțit că va fi bine, mi-am recăpătat liniștea sulfetească.

    0
    0
    Reply
  2. ina02s / 29 June 2020 13:50

    Frumos scris Florina. Emotionant si greu. Abia cand pierdem ceva, mai ales sanatatea, ii intelegem valoarea. Bine ca ai evadat! 🙂

    1
    0
    Reply
  3. Florina / 29 June 2020 12:32

    Mă simt onorată să-mi regăsesc articolul în paginile revistei dumneavoastră! Vă mulțumesc! 🙂

    0
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro