Ce nu e o problemă în România devine o problemă când te muți în altă țară

Nicoleta Beraru

13 March 2017

Nicoleta BeraruCând iei decizia să te muţi într-un alt loc, ar fi bine să te gândeşti că schimbatul locului presupune, pe lângă schimbatul vecinilor, al magazinelor cunoscute, al salonului de coafură – cu alte cuvinte, rutina – şi integrarea unor noi obişnuinţe, tradiţii şi feluri de a fi ale celor din locul nou. În ce mă priveşte, niciunui fir de păr de pe capul meu nu i-a trecut prin minte la ce să se aştepte. M-am lovit de diferenţe care mi-au dat oarecare bătaie de cap şi nu-l cred eu pe acela care-mi va povesti că schimbarea ţării nu i-a produs nedumeriri, ba chiar şi dureri sufleteşti, deşi cunosc mulţi viteji care au reuşit, vezi, Doamne, să realizeze într-o lună ce alţii nu au reuşit în ani. Dar eu nu mi-am propus să vorbesc despre aceşti eroi, ci despre experienţa muritorului de rând.

Iată câteva chestiuţe care pe mine m-au cam pus în încurcătură şi care m-au făcut – unele mai mult decât celelalte –  să-mi scarpin creştetul capului, să râd uneori pe sub mustăţi, iar alteori să râd în hohote.

hartă

1. Noi, românii, suntem deschişi şi vorbăreţi. Când întrebi pe cineva „ce faci?”, aproape că ţi-ai umplut ziua: ai deja o poveste de viaţă pe farfurie! Toată lumea ştie multe despre toată lumea şi când ne întâlnim la piaţă vorbim despre câte-n lună şi stele: ce-am mai făcut, ba ce-a mai făcut şi Ixulescu, câte bidoane de gogonele am pus pe iarnă, cine cu cine s-a mai încurcat, ce boli ne mai încearcă.  De reversul medaliei nu vorbim: că nu e prea bine şi nici util să ştiu eu ce-a pus în ciorbă vecina Gospodescu de nu-i place lui bărbat’su. Dar sincer: n-aş da flecăreala asta a noastră pe nimic în lume! Este cimentul social al românilor. Belgienii sunt seci: la un „ce faci?” răspund: bine. Convesaţia se opreşte aici… Hmm, dificil să înnozi o relaţie pe o bază ca asta, nu?

2. Corectitudinea. Cântată de mulţi, aplicată de puţini, relativă de cele mai multe ori. Asta pentru că fiecare o înţelege cum poate (sau cum vrea?). Veneam în vacanţă acasă şi în Reghin ne-am oprit la o cafenea să ne mai întindem oasele. O chelneriţă draguţă foc ne-a adus după vreo jumătate de oră cafelele, le-a pus pe masă fără nicio vorbă, a adus apoi – tot fără nicio vorbă – nota de plată şi tot fără nicio vorbă a plecat cu tot restul – nimica toată: vreo 11 lei. Foarte mare i-a fost uimirea când am rechemat-o să o întreb dacă nu care cumva a făcut vreo greşeală de calcul. Cu o greaţă groasă de s-o tai cu cuţitul ne-a aruncat restul şi a plecat – tot fără vreo vorbuliţă… Dar ce mă mir? Când primesc rest bombonele în magazinele alimenatare parcă stau lucrurile altfel? Îmi tot zic că bieţii angajaţi sunt prost plătiţi, însă treaba este atât de încetăţenită, încât nu mai e vorba de salariile mici, ci de obişnuinţe. Obişnuinţe proaste? Ce spun eu… Doar se practică şi la niveluri foarte înalte! Obişnuită ca la noi, am fost dată pe spate în Belgia, în urma unei întâmplări aparent normale: a trebuit să depun o cerere pentru eliberarea autorizaţiei mele de traducător. Funcţionarul, foarte jenat, s-a tot foit şi a căutat să-mi dea rest 25 de cenţi. Nu a avut şi şi-a cerut scuze. Nu mi s-a părut normal să nu primesc rest, însă mi-am spus că, în definitiv, 25 de cenţi nu sunt o avere. După câteva zile primesc prin poştă autorizaţia şi, lipite cu scoci pe o bucăţică de carton două monede: una de 5 cenţi şi una de 20 de cenţi. Şi acum le am – tot pe bucăţica de carton, lipite cu scoci – expuse pe panoul nostru cu activităţi din bucătărie. Da, deci se poate. Însă nu peste tot la fel de bine.

3. Acasă, în România, nu e o problemă dacă întrebi „cât au costat pantofii ăştia?” sau chiar „cât te-a costat hotelul în vacanţă?”. Nici întrebările despre salariu nu sunt ciudate. Aşa e la noi. Aici nici să nu-ţi treacă prin minte să pui asemenea întrebări. Şi cu cât hotelul este mai scump sau salariul mai mare, cu atât poţi fi sigur că nu vei primi răspuns. Oamenilor, aici, nu le place să vorbească despre situaţia lor materială. Nu vei vedea nici la televizor, nici pe facebook imagini cu persoane publice facându-şi vacanţe luxoase, nici regalându-se în restaurante de lux. Păi la noi ce show a făcut fosta familie Columbeanu la TV: ce viaţă, ce lux, ce petreceri! Să stea poporul cu gura căscată şi să-i curgă balele văzând cum se înfruptă Moni şi Irinel din toate bunătăţile! Ei, lasă, că nici politicienii noştri nu se încurcă în modestie – cu cât îşi afişează mai mult opulenţa materială, cu atât cresc în ochii electoratului. Cu dreptcredincioşii şi biserica lucrurile nu stau foarte diferit. Ars longa, vita brevis!

4. Seriozitatea. Faci o promisiune? OK, dar nu ai spus că îţi dai şi viaţa să o pui în practică. Şi apoi ieri a fost ce-a fost, azi e altceva. Simplu. Sau parcă ce – a intrat timpul în traistă? Vorba românului, cunoscută pe plan internaţional: „Laaaasă. Avem timp.” Aici cuvântul dat se respectă. Cu agenda în mână. Doamne fereşte, de exemplu, să fii invitat undeva şi să nu ai chef să te duci. Nu există – stă în agendă! Darămite să ţină de un meeting. Uiţi şi că eşti în spital!

5. Ora mesei e respectată cu sfinţenie. Masa principală e seara, când toată lumea e acasă – moment de socializare în sânul familiei. Toţi povestesc bune şi rele la masă. Când eram la grădiniţă, noi ştiam aşa: „Poftă bună, copii! Mulţumim şi la masă nu vorbim.” Aici vobim la masă de uităm uneori să mai mâncăm! Dar să nu credeţi că dacă foamea e mare, după o zi grea de muncă, nu se şterg farfuriile! Fiidcă tot vorbim de  mâncare: am gătit odată păstrăv prăjit, cu mămăligă şi mujdei de usturoi – pentru mine, sublim! Am pus totuşi pe masă şi un bol de orez şi pâine. Nici fata mea, nici soţul meu nu prea erau obişnuiţi în primii ani cu mămăliga sau mujdeiul de usturoi. I-am lăsat sa se descurce. La un moment dat, îl văd pe Karel cu o bucată de mămăligă pe farfurie şi o felie de pâine în mână. Nu am spus nimic, deşi aproape mă sufocam de râs în sinea mea. A terminat de mâncat şi m-a complimentat pentru bucate. „Ţi-a plăcut?” l-am întrebat. „Da, noi nu obişnuim să mâncăm mămăligă, dar cu puţină pâine a mers excelent.” Să mă prăbuşesc de râs. Aici nu se critică bucatele celui care a făcut efortul să bucătărească. Maria a ras tot în modul acceptat la noi, însă fără usturoi.

6. Limba – cea mai mare barieră. Pe lângă vocabularul în sine pe care îl înveţi cum poţi, cu crâcneli, cu poticneli, stilurile sunt foarte diferite. Flamanzii, cu calmul lor germanic, vorbesc cumpătat şi politicos-rece. Latinii sunt temperamentali, gesticulează şi îşi trădează sentimentele prin expresivitatea feţei. Când sora mea a venit pentru prima dată în Belgia, ne-am întins la poveşti de au adormit pe rând şi copiii, şi vecinii, şi pisicile… Tot vorbind şi iar vorbind, râzând, plângând de atâta râs, chicotind şi iar luând-o de la capăt mi-a scăpat la un moment dat un „era beat ca porcul”. Tocmai ce intra şi al meu soţ pe uşă: „ce înseamnă beat ca porcul?” întrebă el în treacăt. Surprinsă de întrebare, i-am dat primul răspuns ce mi-a venit în minte: „e un superlativ pe care noi, românii, îl folosim des.” … Ne pregăteam într-o seară să ieşim la un concert clasic. M-am dichisit şi eu cum am putut mai bine. O rochiţă drăguţă, un pantof cu toc, puţin fard… eram mulţumită de mine însămi. „Uite, îmi stă bine?” l-am întrebat pe Karel. „Daaa, eşti frumoasă ca porcul!”. Bun, ăsta da compliment!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Când nu laşi suficient spaţiu între tine şi celălalt

Eu te-am vrut, boule!

Mă simt bogată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,819 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro