“Sunt o femeie inteligentă și frumoasă la cei 44 de ani ai mei (așa spun cei ce mă cunosc). Sunt căsătorită de când mă știu, adică de la 20 de ani. Așa era moda atunci, de parcă bărbații ar fi fost pe cale de dispariție. Prost gândită treabă… Am iubit atunci. Am iubit cu naivitatea copilului care eram, dar, spre neșansa mea, am nimerit prost – soțului meu i-au plăcut băutura și scandalurile. Acea alegere m-a făcut să fiu azi ceea ce sunt și nu îmi place în totalitate ceea ce sunt. Pentru că am deranjat cu personalitatea mea, am fost îngrădită, am adunat frustrări și nu știu nici azi să fiu eu însămi… Dumnezeu mi-a dat, compensator cred, un copil deștept, frumos, un copil perfect, cel mai bun “lucru” din viața mea, cum îmi place să spun, și care acum și-o construiește pe-a lui într-o altă țară.
În tot acest periplu prin viață n-am încetat să-mi doresc cu ardoare un bărbat care să mă accepte și să mă iubească așa cum sunt, fără să vrea să mă schimbe în vreun fel. O dorință deja banală azi, când aproape toate femeile vor asta, dar pentru mine asta a fost mereu o dorință specială… Și, după atâția ani, Dumnezeu mi-a dat exact ce mi-am dorit: un bărbat care mă vrea așa cum sunt. Care mă adoră și face toate eforturile pentru a fi împreună cu el pentru restul vieții mele și a lui. Care vrea să plec din această căsătorie ce a devenit separație de ceva timp sau singurătate în doi – fiecare cu singurătatea lui în camera lui. Acest bărbat locuiește în altă țară și vrea să-și împartă viața și puținul lui cu mine, o oarecare femeie din altă parte a lumii…
Soțul meu știa că vreau de mult timp să plec din țară, că vreau să fac ceva cu viața mea chiar dacă aici am de toate… Mai puțin împlinire sufletească. Poate părea un moft, când alții poate n-au chiar nimic, dar eu am nevoie de această schimbare ca de aer. La aflarea veștii că am hotărât să plec el reacționează exact așa cum poate vă așteptați: își dă seama de pierdere, se împotrivește și luptă cu toate mijloacele.
Acum stau și mă întreb: să rămân – făcându-i fericiți pe alții, dar suferind eu – sau să plec cum îmi spune sufletul și să-i rănesc astfel pe cei din jurul meu? Întrebarea asta este nouă pentru mine care, până acum, nu am ținut cont niciodată de nevoile mele, ci doar ale celorlalți. Ce ciudat mi se pare ca tocmai când Dumnezeu mi-a dat ce mi-am dorit o viață întreagă, eu să descopăr întrebări existențiale și, cel mai greu, să trebuiască să găsesc și răspunsurile…”
Acesta este comentariul unei cititoare care sigur are nevoie de validarea alegerii pe care se simte că e gata să o facă. Voi ce-ați face?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
