Cum adică, suntem o nație care-și bate copiii?!

Camelia Cîmpean

22 January 2016

Cîmpean CameliaDe felul meu, eu sunt un exemplar blând. M-am născut cu împăcarea între măsele, diplomatul de serviciu şi acasă, şi la muncă, cu totul şi cu totul pentru comunicare, explicare, pace şi înţelegere. Mai aprigă din fire, mama ne boscorodea strașnic din orice, drăcuia ca un birjar, ne pocnea rapid sau ne lua de urechi urgent, avea o iuțeală de campion olimpic, habar n-aveai de unde pica sau când avea să se abată asupra ta. Dar ne asculta și ne auzea. Întotdeauna. Și ne-a lăsat să luăm hotărâri și să greșim. Eh, ce încasau urechile noastre pe urmă… dar n-am crescut nici timorați, nici violenți, nici obraznici, nici eu, nici fratele meu.

Nu militez pentru violenţă. NICIODATĂ.

Dar, pe cât posibil, încerc să fiu corectă.

Și taaaaaare mă mai deranjează exagerările de tot soiul şi de toate naţiile la care asistăm de ceva timp. Pentru că am impresia că se exagerează din ambele părți: și autoritățile, și opinia publică.

Cum adică, suntem o nație care-și bate copiii?!

Cum adică, toate divorțurile, toate eșecurile înregistrate de societatea noastră și de noi, personal, sunt cauzate de palmele răsunător lipite de fundurile care au sărit gardul vecinului, când mama spusese cu câteva minute înainte „să nu cumva…”??!!

Nu cumva e prea ușor?

copii

Nu cumva atârnă mai greu, în balanța devenirii noastre, alegerile pe care le facem singuri, maturi fiind, decât bobârnacul încasat pentru urletele, și țipetele, și bătutul din picior, menite să ne aducă jucăria dorită?

În ultimii douăzeci de ani am devenit campioni la aruncat cu noroi. Dacă se ivește ocazia, zvâââârl cu ditamai gogoloiul, care mai de care, după putere.

Ne place să ne aliniem la start cu cei mari şi puternici, cei cu tricouri strălucitoare şi adidaşi de firmă în picioarele bine antrenate. Dar noi suntem peticiţi, desculţi pe-un picior şi cu dinţii din faţă lipsă, trăgând după noi geamantanul cu resturi al vieţii de zi cu zi. Pentru că noi trăim murind în fiecare zi de foame, de boală şi de umilinţă. Pentru că noi trăim din resturi. Din ceea ce rămâne după împărţeala celor mari (or fi luat prea multă bătaie când erau mici, mai știi…).

Copiii norvegieni ascultă sfaturile părinţilor. Ies din casă şi văd o societate cu valori bine definite, o societate care apreciază onestitatea, munca, bunăvoința, o societate deschisă celor care învaţă, cercetează, scormonesc şi află.

Puterea exemplului. Ușor de făcut alegeri corecte.

Copiii români ascultă şi ei sfaturile părinţilor. Ies din casă şi văd discriminare, ascensiuni fulgerătoare pe bază de plicuri şi pile, intoleranţă şi mizerie ridicate la rang de stil de viaţă, dispreț, ură și frică. Da, frică. Frica de a nu rămâne mai săraci față de vecini, rude, prieteni. Mai săraci material, deși ar trebui să ne zbatem să nu rămânem săraci intelectual.

Tot puterea exemplului. Greu de făcut alegeri corecte.

Părinţii norvegieni luptă pentru dreptul la opinie al copiilor lor, pentru dreptul la un învăţământ cât mai performant, pentru dreptul de a alege linişte, bunăstare şi bunătate.

Părinţii români luptă să le pună ceva pe masă sau sub bradul de Crăciun, luptă să-și învingă nesiguranța traiului și inexistența viitorului. Dar, mai ales, luptă să le ofere o explicație, una cât de mică, pentru nepăsarea și neimplicarea celor care știu doar să judece. Şi, din când în când, le mai scapă câte o scatoalcă peste cap.

Nu militez pentru violenţă. NICIODATĂ.

Și în nicio împrejurare!

Lucrez într-o şcoală generală. Copiii vin la bibliotecă nu numai să împrumute cărţi. Vin şi-mi povestesc lucruri importante pentru ei, îmi pun întrebări şi aşteaptă altfel de răspunsuri. Altfel de păreri. Din păcate, copiii noștri ne consideră depășiți. Sunt debusolaţi, sunt neîncrezători, sunt marcaţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Chiar dacă noi îi considerăm prea mici, ei văd şi simt şi trec totul printr-un filtru pe care noi l-am rătăcit, maturizându-ne. Ei sunt gata să accepte o palmă la fund sau o urecheală zdravănă, dacă vin la pachet cu exemple și soluții palpabile, reale, având corespondent în viața din afara căminului părintesc.

Şi mă scufund și eu, ca oricare alt părinte, în sfaturi și explicații despre cum, ce, unde și când. Mă oprește întrebarea care țâșnește din ochii lor descumpăniți: „și cu ce mă ajută pe mine dacă…?” Cea mai cumplită întrebare.

Înainte de a judeca un părinte obosit și amărât, să ne întoarcem spre noi și să ne întrebăm: „Ce am făcut astăzi pentru ceilalți? Noi pe cine ne-am vărsat năduful?” Și să fim foarte sinceri, pentru că am văzut părinți care-și îmbrățișau odraslele cu o mână și cu cealaltă măturau din calea lor pe oricine li se părea că-i împiedică. Puterea exemplului.



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Dragă tată, sunt copilul tău, așa mi s-a spus

Ce-a învățat un tată divorțat din concediul cu copiii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
939 views

Your tuppence

  1. ria / 22 January 2016 11:03

    dacă ești obosit și amărât nu te reproduci, aștepți până când ești capabil să fii răbdător, echilibrat și adaptabil – n-am înțeles niciodată de unde vine goana asta după făcut copii aiurea, după măritat la nimereală de dragul caprei vecinului, dar ați sintetizat bine: murim de ciudă că alții se îmbogățesc și noi nu, ăsta e motorul – lăcomia „Frica de a nu rămâne mai săraci față de vecini, rude, prieteni.” Și atunci turnăm copii la nimereală și-i batem când ne deranjează, cum adică, noi suntem o nație de bătăuși de copii? Da, suntem. Și de ciobani. Primitivi.

    Thumb up 4 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro