Știu mai multe despre ea de când am plecat – chiar dacă doar pentru o vreme – decât când eram în ea.
În țară fiind, nu am avut ochi și timp decât să văd că traficul din București e un coșmar, că nu ai pe unde să mergi cu pasul, că pistele de biciclete sunt o glumă și că WC-urile publice – să mă iertați – sunt nefrecventabile, că miroase urât a străzi desfundate, a ruine și a vechi în buricul târgului, că de câte ori plouă sau ninge e ca și când ne lovește un cataclism. Că lupta cu hârtiile, cu administrațiile de orice tip e coșmarescă, iar pentru un profesor – sau mai ales pentru un profesor, nu știu cum e corect – e monstruoasă, și că supraviețuirea din banii de salariu – n-are importanță câți ani de vechime ai sau câte grade – e imposibilă. Și nu e un eufemism, chiar așa e: e imposibil să trăiești din banii de salariu. Că pe stradă atârnă cabluri ale nimănui până se îndoaie stâlpii, că cerșetorii cerșesc, că vremea vremuiește și nu se schimbă nimic, da’ nimic, și că, an de an, elevii mei aleg să învețe în străinătățuri. Că la televizor nu e de uitat, dar că, oricum, când cazi de oboseală din picioare, nu mai apuci nici să te mai gândești la asta, abia apuci să-ți faci mustrări de conștiință că nu ai ajuns la concertele de la sala Radio sau la o piesa de teatru la care voiai de mult să ajungi.
M-am ocupat cu supraviețuirea, cam asta a fost. Pentru că nu e deloc ușor să ții capul sus și să predai pe limba adolescenților – care, credeți-mă, este o limbă specială – astfel încât să nu te faci de râs. Nu știu dacă pronunțam vreodată cuvântul patriotism. Știu însă că el era acolo, fiecare îl simțea, vedeam asta, știam asta și timp de peste douăzeci de ani am crescut adolescenți care, deși s-au risipit să învețe la școli prin lumea întreagă, nu uită să vorbească corect românește. Și știu asta pentru că încă îi văd, îi aud, atunci când iar ni se intersectează destinele. Și destinele lor sunt promițătoare, în mare parte pentru că sunt ei puternici și nu se lasă, și vor să schimbe, și asta pe mine mă face să am încredere în ei.
În țară, am fost tot timpul mult prea ocupată și prea preocupată de ce se întâmpla în realitatea mea imediată. Iar realitatea imediată însemna – atât de multe ore încât nu mai știu decât că totul începea când era încă întuneric și se termina când se făcea iar întuneric – să fac bine, cât pot eu de bine tot ce știam mai bine pentru adolescenții cu care mi se intersectase destinul. Șansa a făcut ca adolescenții ăștia să fie minunați, și inteligenți, și sofisticați, și atenți, așa că nu mi-a rămas decât să încerc tot timpul să le ofer ce știam eu mai bine. Ba nu, asta m-a obligat să fiu cea mai bună variantă a mea de profesor sau de om. Și uite, așa, vreme de mulți-mulți ani, drumurile mele spre mintea elevilor mei m-au ținut atentă să merg pe sârmă, să încerc să nu fac pași greșiți, să le atât cât e de important să crească învățând.
Una-alta despre literatura română, una-alta despre literatura lumii, și despre limba română, dar mai ales despre purtarea lor în lume.
Ei, și treaba asta cu lucrul cu mințile te ține ocupat, și nu numai ocupat, dar și atent, pentru că nu doar predai, ci și arăți în fiecare moment cum ar fi bine ca ei să crească și să învețe unde vor ei pe lumea asta și apoi să se întoarcă și să schimbe ce trebuie schimbat în lumea din care au pornit.
Mult prea ocupată, sufocant și imposibil de ocupată, cum numai un profesor care alege să fie profesor cu fiecare respirație înțelege ce înseamnă. Asta nu înseamnă doar să predai sau să le vorbești sau să le citești (corectând, îndreptând … ca ei să poată să înțeleagă ce au greșit etc.) până la epuizare tezele, eseurile, testele etc., ci înseamnă că ești atent să fii cu ei, să încerci să fii cum le zici că trebuie să fie sau să devină ei…, ori asta, credeți-mă, nu e deloc ușor. Dar așa se pun semințele ca mai târziu să rodească și să crească oameni minunați din copii sau din adolescenții minunați.
Ce vreau să spun este că în toți acești ani eu nu am avut timp să știu prea multe în afară de treaba mea la catedră și în jurul ei.
Sursă foto: din arhiva personală (Ohara Donovetsky)
A trebuit să plec un pic ca să înțeleg că ți se poate face dor de mirosul de tei din Bucureștiul în luna mai, de papanași și de străzi desfundate – fie ele și în buricul târgului, chiar dacă asta nu te bucură -, de case amestecate eclectic, de Gara de Nord și de telemeaua de la tanti Florica din Piața Buzești, de cele patru anotimpuri – așa reduse cum au rămas ele -, și de nebunia și bucuria din preajma sărbătorilor – care nu au pereche nicăieri în lume, peste tot pregătirile pentru sărbători sunt aseptice și funcțional-comercial-administrative -, de munte și de pădure, de vânt, dar mai ales de ploaie și de întâlnirile la cafea și ceai cu dichis din librării sau de (am menționat ploaia?), ei, da, de ce ești tu în toate astea.
A trebuit să plec un pic – o pauză, un an sabatic prelungit, și nu e deloc ușor când ai aproape cinzeci de ani -, ca să înțeleg că vreau să scriu despre cum am înțeles eu că ar fi bine ca să nu se strice obiceiurile și limba țărei, în fine, și uite așa am înțeles că de la depărtare poți să faci ceva care să te țină conectat cu ce ai știut să fii o viață. Să fii departe și să-ți pese – poate mai mult decât atunci când ești în țară. Să nu vrei să se pocească limba (în publicitate, în traducere sau în subtitrare, bunăoară), să vrei să știi care sunt scriitorii sau oamenii momentului, să observi unul sau altul dintre obiceiurile lumii sau ale românilor plecați în lume și să scrii despre ele, să încerci încă să le scrii acelora care știi că sunt risipiți – ca și tine – prin lume și cărora le e dor de mirosul de tei și de telemeaua lui tanti Florica. Nu, nu vor scrie nimic nici despre guvernanți și nici despre Bor. Aici nu mi-a reușit împăcarea. Încă mi-e ciudă că aici nu prea sunt cuvinte bune de spus.
Lor, adolescenților mei minunați, ca să ne întâlnim și în gând și în pagină, dar nu numai lor, le spun că de la depărtare uneori înțelegi mai multe și accepți mai multe. Poți să înveți cum să te vindeci de supărarea pe care ai avut-o pe țara ta. Care probabil că nici nu a fost supărare, ci dezamăgire sau stres, mult stres sau ce mai contează. Important e să fii conectat la ea.
O fi patriotism, n-o fi, nici nu cred că e important să răspund la asta. Important e să-ți fie drag să vorbești corect în limba ta. Să știi ce înseamnă coadă de topor, de exemplu. Să-ți păstrezi mâinile curate. Să fii pregătit în orice moment să găsești ceva bun de făcut pentru țara ta.
Și nu numai când e Ziua Națională ca și când atunci ar fi program de lucru cu publicul. Sau la ceas aniversar. Ci așa, mai tot timpul.
După cum nu trebuie să fii bun doar în postul Paștelui sau în postul Crăciunului. Ci tot timpul.
Și eu port ie. Și nu neapărat de Ziua Națională.
Și am învățat să fac sarmale și papanași, cozonaci și mucenici, mămăligă și brânză (nu e chiar ca telemeaua lui tanti Florica) ca să le duc cu mine în lume și să le arăt și altora ce gustoase sunt.
Și să-i învăț cuvinte românești. Și proverbe. Și gramatica românească. Și povești despre iele, solomonari, dar și despre neveste care-și căută soții dispăruți, despre Otilii sau despre legende de zidire și despre obiceiuri de înmormântare.
Duc cu mine peste tot o icoană luată de-acasă.
Nu am încă o modalitate să transport ploaia și mirosul de tei, dar în timp ce mă gândesc, uite, scriu despre asta și dintr-odată e mai bine.
Știu tot ce e mai departe de tine, atât de departe încât nu mai există aproape.
Pe Ohara o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
La câți stăpâni poate slugări și lacheul Simion?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
