Despre rușinea de a face caca

Petronela Rotar

3 November 2014

Rotar(Discleimăr: aceasta este o scriere despre caca. Mai precis, despre ruşinea de a face caca. Care se simte pudibond sau crede că există subiecte despre care nu se poate rîde sau vorbi, fuga-fuguţa, azi e cu căcuţa.)

Relaţia mea cu intestinele personale a fost una extrem de sensibilă şi vulnerabilă, de cînd mă ştiu. M-am trezit de niciunde cu credinţa asta că femeile nu ar trebui să facă treaba mare, că ele sunt prinţese şi prinţesele, ei bine, prinţesele nu! Ele cînd merg la baie, merg să îşi pudreze nasurile, să îşi reîmprospăteze rujul sau maximum, maximum să facă un pişulică drăgălaş, ca un curcubeu, un pîrîiaş de culori şi miresme, primăverile, un melanj de liliac, zambile şi lăcrămioare. Şi atît. Defecarea nu li se potriveşte structural unor fiinţe atît de gingaşe, nişte suave şi delicate prinţese. Aşa că m-am pomenit cu blocajul ăsta mental: că e ruşine să faci cîh şi nici în ruptul capului nu am reuşit să mi-l mai scot din cap.

Aşa că am trăit disimulînd că eu aş fi prinţesă, nicidecum om. Dar, după cum va vedea cetitorul care se va încumeta să sape mai departe (era să spun în rahat), prejudecăţile, ideile fixe şi obsesiile au un fel personal şi, mai încape vorbă, intim, de a se răzbuna.

caca

Aşadar, am ars-o prinţesă toată tinereţea mea. Pînă şi Dumnezeu şi Sfîntul Petru erau plecaţi din localitate cînd îndrăzneam să mă duc eu la toaletă, necum vreun picior de om viu şi apropiat mie să se afle în preajmă pe o rază de cîţiva kilometri. Dacă mă aflam în orice fel de companie şi aveam nevoie să merg la baie pentru treburi complet nevinovate iar acolo se întîmpla să fiu reţinută mai mult cu o secundă decît timpii normali de un pişulică piş piş piş parfumat, mă înroşeam şi înduram ruşini apăsătoare şi grele cum că stimata companie ar fi putut să creadă pentru acea secundă că eu, prinţesa, aş fi avut acest ruşinos, dizgraţios şi reprobabil obicei de a face caca. Doamne apără şi păzeşte, eu, care am naturelul atît de simţitor! Invocam toate cerurile şi genunile să se deschidă şi să mă înghită, numai să nu paţ o ruşine ca aiasta!

Disimulatul prinţesimii nedefecătoare s-a dovedit o treabă cumplit de grea şi constipantă. Mai ales atunci cînd te pomeneşti că locuieşti cu El cu e mare în acelaşi spaţiu strîmt – o garsonieră de cîţiva metrişori pătraţi, unde weceul e aproape în dormitorul care e şi living. Şi nu ai unde să te ascunzi să faci treaba aia degrada(n)tă pe care o fac şi împăraţii, zice-se, deşi eu nu cred nici să mă pici cu ceară. Aşa că dacă nu ai unde, nu faci, mi-am spus, convinsă că eu am pus gaura în kurtos kolacs cu descoperirea asta. Şi nu am făcut. Zile la rînd. Iar cînd nu s-a mai putut altfel, am trimis El-ul în excursii îndepărtate şi numai cînd m-am convins că e plecat peste 7 mări şi 7 ţări am folosit şi eu baia în scopul în care a fost creată de Dumnezeu. (Sau stai, nu Dumnezeu a creat-o, ci omul? Dar pe om cine l-a creat, nu Dumnezeu? Deci dacă Dumnezeu a creat omul şi omul weceul, înseamnă că Dumnezeu a creat şi weceul, gata, m-am liniştit, nu sunt aşa de proastă, am avut zece la logică!) Şi apoi aeriseli, emoţii, dacă cumva o să se prindă? Dacă o să îi treacă prin căpşorul iubit că muierea cu care îşi împarte existenţa are asemenea apucături de ocară? Numai gîndul că îşi putea imagina că şi eu folosesc baia în scopuri ruşinoase mă bloca, mă sufoca. Iar cînd a fost nevoie să mă duc totuşi, că nu se mai putea altfel, atunci cînd se afla prin preajmă, ce stratageme! Ce ape curgînde, zgomote acoperitoare, motive dezvinovăţitoare de a fi petrecut timp nejustificat de statura mea de prinţesă în camera de baie. Încalte să fi fost avocat şi nu aş fi ticluit asemenea defensive!

Îmi amintesc dimineţile din 2 Mai pe la douăjşiceva de ani, cînd ne trezeam mulţi şi gălăgioşi din corturi, ne adunam la snackul de pe plajă, beam cafele iar eu priveam interzisă la prietenii mei deschişi la mintea din capul lor, care îşi aşezau lînga cana de cafea sulul de hîrtie igienică, iar cînd îi trecea fiorul bine-ştiut plecau rîzînd la buda turcească de pe deal, supranumită Casa Albă, cu fîşiile de hîrtie fluturînd în urma lor, relaxaţi. Aveau şi o vorbă: hai să facem o dublă sau o triplă, vorbă care desemna activitatea de a şedea turceşte şi schimba glume peste zidul despărţitor în timp ce… ştiţi voi, treaba aia mare şi condamnabilă. Mă uitam mută de umire şi admiraţie la ei, uite domle ce oameni deschişi, cum îşi asumă toate funcţiile lor vitale, ce proastă, ce inhibată, ce vită încălţată mai sunt, ce subom măcinat de obsesii şi spaime. Şi în timp ce mă blestemam la mine în cap pe voce joasă, mă mai striga cîte una, nu vii la o dublă, iar eu dădeam ochii peste cap, nu vai, dragă, eu sunt prinţesă, doar nu insinuezi că m-aş căca precum mujicii!

Joc mi-am bătut de sistemul meu digestiv, nu care cumva să creadă musca despre mine că m-aş deda la activităţi înjositoare şi rău mirositoare. Vai, dar şi cînd şi-a bătut joc el de mine, iubite cetitorule… Terfelită şi batjocorită prinţesă m-am mai aflat, sărăcan de mine! Vai, vai! Ani la rînd, vară după vară, cu pietrele în fiere fără ştirea-mi, am poposit la spitalul de infecţioase, secţia diareicioşi, palidă şi perfuzată, dezghiocată şi deshidradată, dar mai ales, mai ales moartă de ruşinea de a fi păţit aşa o boală de neprinţesă. Iar colegii mă sunau hohotind, prinţeso, fa, venim la tine să îţi aducem un sul de zewa? Iar eu m-aş fi ascuns în gaură de şobolan, nu de şarpe! Moartă aş fi vrut să fiu, dar de o boală demnă, nu de una ruşinoasă, aşa invocam cerurile! Ruga nu mi-a fost ascultată, însă, atît Dumnezeu cît şi Sfîntul Petru se cam plictisiseră să plece tai-tai de cîte ori aveam eu treabă la baie, aşa că am repetat internările, iar după operaţia de colecist mi-am încheiat definitiv socotelile cu viaţa constipantă de prinţesă cu sînge cerneală.

Karma s-a abătut însă şi asupra colegilor mei care rîseseră de mine, căci nimic nu rămîne nepedepsit, nu v-am spus? Obişnuiam, în vremurile acelea, să ne dezmăţăm de aniversările vreunuia dintre noi, în chermeze şi mese pofticioase, care variau de la platouri cu brînzeturi, slănină cu ceapă şi roşii pînă la feluri mai elaborate. Fusese rîndul unui coleg să ne ghiftuiască, iar omul, plin de bune intenţii (precum drumul spre iad, fireşte), a gătit o preagustoasă fasole iahnie. Ca turcii ne-am bătut pe delicatesa omului, cîte două porţii, că prea era bună. A doua zi, dimineaţa a venit mai devreme decît de obicei. Aveam transmisiune în direct la ora 7, iar eu mă aflam pe tron de pe la 3 şi mă codeam să sun şi să anunţ că sunt indisponibilă. În cele din urmă, cînd am văzut că pastilele luate ajutaseră cam moale, mi-am luat inima în premolar şi canin şi am sunat-o pe producătoare. Sunt pe budă, nu poci, dar să nu mai spui la nimeni, cum mă repar, apar. Şi apar, nişte ore mai tîrziu, cam deshidratată şi dezabuzată, însă cu un aer de nici fasole nu am mîncat, nici baia nu-mi miroase. Şi cum intru eu dezinvoltă în redacţie cu figura aia de niznai, văd coadă la budă, hîrtii igienice atîrnînd în redacţie, figuri palide, de un galben-şofran, un vai şi-un amar general peste care plutea un iz de cufureală pe care l-am recunoscut imediat. Pasămite iahnia cea delicioasă fusese ţinută la foc mic, să stea caldă, ore în şir şi se borşise, aşa că toţi cei care gustaserăm din ea căzuserăm bolnavi. Colega mea care îmi ţinuse locul la live păţise acelaşi lucru, iar în vreme ce producătorul număra în cască secundele pînă la intrarea în direct, ea se afla pe wc şi striga nu poooot, iar producătorul îi striga înapoi, haide la cadru acum, leagă pantalonii ăia jos şi dacă îţi vine, îi dai drumul! Şoferul dormise cu capul pe maşina de spălat în baie, operatorii şi repoterii erau livizi, iar cei care reuşeau să se ţină mai tare, la propriu, rîdeau de ceilalţi şi le dădeau cu hîrtia igienică pe la… nas. Şi eu care mă temusem că vor rîde de mine că lipsesc de la direct! Singurul care jelea era responsabilul cu iahnia, care era foarte supărat pe sine, deşi noi făceam haz de necaz, dorindu-ne unii altora spîrcîială plăcută.

Peripeţii de acest fel au mai fost, istorii delicăcăcioase. Au fost şi lecturi de documentare din care am aflat cît de necesar şi sănătos e, cu lux de scîrnave amănunte, însă supapa din capul meu tot nu e deschisă decît la jumătate. În continuare cred că iubitul/soţul nu trebui să aibă acces la astfel de informaţii, iar cînd şi dacă se întîmplă, atingi gradul maxim de intimitate care poate exista între doi oameni.

Gata, doar v-am avertizat că e scurt.

Acest text face parte din volumul Alive, publicat de editura Herg Benet. Cartea se poate comanda de aici.



Citiţi şi

Ce vrea ea

Cum scapi de senzația de picioare grele, umflate, dureroase

Prietenul la nevoie de sex se cunoaște

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,795 views

Your tuppence

  1. Petronela Rotar: alive, la Tipografia - Petronela Rotar / 14 August 2017 17:17

    […] avut, desigur, emoţii. Am citit cîteva texte, cu tot cu soundtrackul aferent, ba chiar şi textul ăsta, despre care îmi scriseseră nişte doamne că ar vrea să-l audă citit, dacă am curaj. Ei, am […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Minimalist Român GM / 3 November 2014 18:41

    Ce suav… 🙂
    Apreciez pozitiv curajul confesiunii. Nu (cred) că am mai întâlnit asta. Mai ales la doamne. E rar.
    Chapeau bas pentru Petronela!
    Pe final, scurt: La vedere plăcere, ostentație în dizgrație.
    Detalii, tot scurte:
    http://mnmlistro.blogspot.ro/2014/11/primele-13-povesti-in-6-cuvinte.html

    Hot debate. What do you think? Thumb up 9 Thumb down 2
    Reply
  3. catalin / 3 November 2014 14:01

    Vai…de capu” meu…!!! Fac pe mine de ras…

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 14 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro