Aveam vreo unsprezece ani, un singur 8 la Chimie şi aproape 59 de kile (cam dolofană, ştiu) când l-am auzit pe tata zicându-i mamei, într-o seară: divorţez! Eram la mine în cameră – aia mare, cu balcon străbătut de la un capăt la altul de sfori pentru rufe pe care iarna, cearceafurile îngheţate păreau nişte foi de tablă – şi încercam să văd de unde venea cearta, de parcă ar fi fost un fel de vânt.
După sunete, aş fi zis că din bucătărie. Ştiam cum se aude de la mama care, ori de câte ori o prindea pe soacră-sa în drumul ei, îşi făcea loc trântind câte un castron sau cîte o strecurătoare cu care vorbea apoi, aşa, de parcă ar fi fost vie na, acolo să stai dacă ţi-a plăcut pe jos! Atunci, bunică-mea se uita cumva, cum numai ea ştia să se uite şi zicea cu un fel de veselie: da’ repezită mai eşti! Aşa ai fost toată viaţa! Doar, doar o stârnea şi aşa avea şi ea un sfert de oră de distracţie. Tare îi mai plăcea bunică-mii să se certe. Cred că undeva, pe lângă părul cel negru şi lung, era singurul rest de feminitate care îi mai rămăsese. Când se enerva (şi o făcea destul de des), strângea cumva pumnul şi dura câteva secunde bune înainte să ridice tonul, de parcă şi vocea îi ajungea mai greu în ultima vreme. Lui tata nu-i zicea nimic, că era copilul ei şi-l iubea mai mult. Ceea ce mi se părea perfect normal.
După ce tata a ridicat vocea şi a zis că divorţează, s-a făcut linişte. M-am gândit că poate mama nu a auzit sau, şi mai teribil, că poate a leşinat de spaimă. Am ieşit cât am putut eu de încet din camera mea, mi-am lipit urechea de uşa de la bucătărie şi am aşteptat, aproape fără să respir, deşi ştiam că asta nu se poate. Apoi, am auzit cum ceva cade pe jos sau poate că a fost aruncat şi iarăşi, linişte.
@Igor Morski, Divorț
Începusem să mă gândesc deja că, dacă se adevereşte şi divorţează, poate mă lasă şi pe mine să nu-mi mi fac tema la mate în seara aia. Ba, poate mă lasă chiar să stau acasă a doua zi, şi o s-o sune mama sau tata (chiar, oare cum or face de acum încolo? Vor trage la sorţi?) pe dirigintă, să-i spună ce am păţit. Pentru că eu aşa ştiam: că divorţul părinţilor este, alături de moarte, boală, război şi corigenţă, cel mai rău lucru care se poate întâmpla cuiva. Aşa că, având certitudinea că tocmai trăiesc cea mai mare dramă a vieţii mele de până la unsprezece ani, m-am întors la mine în cameră şi am început să plâng. Ceea ce mă speria cel mai tare nu era că divorţează, ci că, exact ca la război, boală, moarte sau corigenţă, nu ştiam la ce să mă aştept. Ştiam doar că e foarte, foarte grav. Aşa-mi spusese mie mama. Părinţii ei se despărţiseră când ea era mică, mititică şi atunci pentru ea, cel mai important, era ca familia să rămână împreună, chiar dacă ea habar nu avea cum arată o astfel de familie. Pentru mine, de exemplu, cel mai important era să am un câine. Orice câine, nu conta. Asta pentru că nu am avut niciodată şi atunci îmi imaginam doar cum va veni şi-şi va pune botul pe genunchii mei sau cum va alerga după băţ sau mă va lăsa să-l scarpin după urechi. Când vrei câine, nu te gândeşti la purici sau la bale şi păr şi la faptul că n-ai cu cine să-l laşi când vrei să pleci în vacanţă şi atunci nu mai pleci. Aşa şi cu mama.
Eu aveam în clasă copii cu părinţi divorţaţi. Săracii de ei, spunea mama, de parcă ar fi fost cu toţii bolnavi sau, şi mai rău, de parcă ar fi fost orfani. Mie nu mi se părea aşa de groaznic, mai ales că unii primeau de două ori cadouri de Crăciun şi aveau şi două camere în care puteau să-şi pună afişe cu cântăreţi sau fotbalişti. Dar ce ştiam eu?! În orice caz, nu la fel de bine ca ai mei. Aşa că-i credeam pe cuvânt şi încercam acolo, la mine în cameră, să stau pe canapea, cu genunchii la gură şi să aştept să mă întristez pe măsura veştii care se auzise din bucătărie.
Până la urmă nu s-a întâmplat nimic. Mama s-a aplecat şi a luat de pe jos ce scăpase bine c-ai căzut, (deşi eu tind să cred că-l aruncase), tata s-a răzgândit şi i-a zis mamei hai, că n-are rost să ne mai certăm şi eu m-am apucat să-mi fac tema la matematică. Nişte ani mai tîrziu, am experimentat unele din chestiile alea rele de pe listă. Şi nu, divorţul nu este nici pe departe ceva atât de grav. Dar poate deveni când toată lumea ţi-o spune.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Din câte parfumuri ar fi bine să aibă o femeie, unul ar trebui să fie Capelli d’Oro (Linari)
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
