Așadar, într-un articol anterior, am văzut că eternul feminin nu e nici pe departe o chestiune facilă, dar, cu toate dificultățile inerente, nu e deloc de evitat. Societatea de azi e în căutare de femei puternice, dar se complace ascultând lamentările ființelor sensibile care fie ”s-au săturat”, fie sunt dornice de răzbunare, pe care o concep în atâtea forme încât Inchiziția spaniolă s-ar simți modestă și lipsită de mijloace, fie trăiesc cu speranța luminiței de la capătul tunelului, pe care de cele mai multe ori o confundă cu farurile unui accelerat.
Ideal sumbru este această femeie puternică și deșteaptă, pentru că nu există decât școala vieții ca să o formeze, iar pe ici, pe colo, învățăturile unei mame care, la rândul ei, a deprins pe propria piele devenirea în această atât de sofisticată ipostază (asta în cazul în care se poate considera că a atins-o).
În țara noastră lucrurile nu stau deloc pe roze, pentru că, mă văd nevoită să repet ceea ce este, de fapt, un truism: noi nu trăim într-o cultură a relațiilor așa cum se întâmplă în Occident, ci ne-am păstrat încorsetați într-o serie de ”atavisme” etico-morale cărora le datorăm toată nefericirea femeilor noastre. Adolescentele din ziua de astăzi, viitoare soții și apoi mame care vor asigura educația copiilor, nu pot defini fericirea decât în termeni restrictivi și pur materiali sau pragmatici: un telefon nou, haine de firmă, libertatea de a nu frecventa școala, confort financiar, eventual călătorii în țări exotice. Despre relațiile cu sexul ”opus”, e ca în expresia: ”despre morți, numai de bine”. Din start, se pleacă de pe poziții defensive și antitetice – de aceea am și folosit termenul de sexul ”opus” (”sexul tare” mi se pare că s-a relativizat într-atât încât a căpătat conotații ironice), însăși ”relația” fiind mai degrabă o ciocnire temporară a două entități, mascând un conflict din care cineva iese întotdeauna învins.
Psihologia erotică feminină se află într-o permanentă dispută cu cea masculină, iar armonizarea lor ține mai degrabă de context decât de compatibilitate emoțională, afectivă sau sexuală (la acest cuvânt doar, dintr-un grup de adolescenți, jumătate ar roși, un sfert ar râde zgomotos, iar sfertul rămas ar rămâne impasibili, calculând tacit reacția celorlalți). Ei știu de acasă că ”e rușine”, că ”nu e voie”, că ”e secret deocamdată”, pentru că startegia părinților este cea a tergiversării până la un termen sine die. Adică până la nunta fiicei/fiului, când toate se vor fi rezolvat de la sine, în absența oricăror date legate de conexiunile sufletești, de pasiune sau de atracția erotică, fundamentale în relația de viitor (care se vrea pe viață, nu-i așa?).
Fetele scriu jurnal în secret, iar cu mamele ies la cumpărături. Tatăl, de obicei, e preocupat ca familia să trăiască în bunăstare, și apoi ce treabă are el cu subiectele acestea, considerate tabu? Băieții știu, instinctiv (doar sunt vânători la origine), că ei trebuie să aibă inițiativa, că fetele se împart în categorii strict impuse de vestimentație și comportament, intelectul a devenit un criteriu insignifiant pentru mare parte dintre ei, iar relațiile oricum sunt de scurtă durată, pentru că oferta e extrem de generoasă. Complicat nu-i așa?
Cam ce poate fi în sufletul unei adolescente care mi se adresează (sunt o străină, practic) cu următoarea întrebare:
”Doamna profesoară, am o dilemă. Nu știu cum mă pot despărți de prietenul meu, știind că el este foarte îndrăgostit de mine și știind câte lucruri îmi oferă și cât își dorește să dea de la el pentru fericirea mea. Și înțeleg când ne certăm că vrem chestii diferite și că el își pune toată fericirea în mine și nu mi se pare normal să facă asta. Iar după o grămadă de certuri, dar și momente frumoase, prietena mea cea mai bună de 12 ani încoace mă pune să aleg între ea și el și recunosc că probabil am o problemă de atașament legată de el, pentru că niciun băiat nu s-a chinuit atât să mă facă fericită sau să vină în fiecare zi să aibă grijă de mine când sunt răcită sau efectiv doar să apară la ușa când știe că nu mă simt bine. Și acum nu știu ce să fac și nu vreau să o pierd pe ea, dar în același timp nu simt că pot renunța acum la el…”
Stă în banca a doua, e micuță, dar are un zâmbet de milioane, face parte dintre fetele ”cuminți”, mai degrabă introvertită decât expansivă, mai tot timpul tăcută. În timp ce eu predau ”Enigma Otiliei”, citându-l pe Călinescu care spunea că ”Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune.”, ea se gândește la dilema aceasta, cum ar putea să găsească o rezolvare și mai ales, la cine?
E clar că nu poate apela la părinții ei, probabil ocupați, sau reticenți la acest subiect. Nici măcar psiholog nu sunt, iar soluții nu e firesc să îi ofer. Îi spun să facă o listă black and white cu părțile bune și rele. Înșiruirea îmi confirmă temerile, se referă la micile gesturi de prietenie, ajutor reciproc la lecții, plimbări romantice, mici cadouri, conversații pe diferite aplicații, un fel de grijă aproape părintească… Îi spun că lista e incompletă și că aș prefera sentimentele pe care le experimentează și pe care și le-au declarat. Îmi atrage atenția ”e obsedat de mine”, ”e gelos”, ”vrea să petrec tot timpul cu el”, dar și ”vrea să fim împreună”. Evită expresiile consacrate, dar mă lasă să înțeleg că e vorba despre un act sexual. ”Te simți atrasă de el, adică ai fluturași în stomac, știi tu…?” Răspunsul mă năucește, ca un plesnet de bici: ”Nu. Dar îmi e teamă. Cred că m-am atașat foarte tare pentru că nimeni nu a fost atât de interesat de mine și nimeni nu a depus atâta efort să meargă relația cu mine. Dar cred că nu mai găsesc pe cineva mai bun…”.
Nu știu ce simțiți voi, citind, dar pe mine m-a lovit brusc disperarea. Încă o femeie (la 19 ani e femeie, nu-i așa?) care s-a rătăcit în labirintul prejudecăților, al temerilor, al fricii de eșec, al compasiunii, al dragostei oferite ca recompensă pentru așteptare și fidelitate, pentru cadoul de 8 Martie, pentru grija pe care i-o poartă când e răcită, pentru orice alte motive care n-au nimic de a face cu atracția erotică și cu iubirea aceea care care face din indivizi oameni puternici și fericiți. Cred că dacă aș fi mama ei, aș plânge. Poate că plâng și acum, dar nu vreau să mă vadă băieții mei, care știu că o femeie puternică nu (se) plânge.
Încă una din milioanele de femei care s-ar putea vinde pentru nimic, ratând astfel șansa de a fi cu adevărat fericită, lângă un bărbat capabil să îi deștepte feminitatea și s-o facă stăpână pe atuurile ei, pentru a se putea împlini, la rândul lui, ca bărbat. Cum nu pot să-i ofer ieșirea din ”dilemă”, o rog să mai acorde câteva zile frământărilor ei, doar cu sine, în tăcere, în locul tainic în care se întâlnește cu sufletul ei, și să se gândească la vorbele lui Pablo Neruda: ”Te iubesc fără să ştiu cum, sau de când, sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, fără complexităţi sau mândrie. Te iubesc pentru că nu ştiu altă cale.” Îmi răspunde: ”Wooow (ca toți adolescenții de astăzi)! Așa aș defini și eu iubirea!”. Iubirea, acest ideal atât de ambiguu! Această proiecție asemănătoare dragonului din Alca, din ”Insula pinguinilor” de Anatole France, de care toată lumea vorbește, deși nimeni nu l-a văzut vreodată!
Îmi dau seama, o dată în plus, cât de mult greșim față de ei, aflați în formare, neavând timp să le creștem sufletul, ci numai să le îndopăm mintea cu materii seci, care nu îi pot face ”fericiți” decât intelectual, cât de necesar ar fi să îi motivăm să comunice real, să-și exprime direct stările, emoțiile, pozitive, negative, nu contează, atâta timp cât au puterea de a le recunoaște.
Am avea mult de câștigat dacă le explicăm faptul că iubirea nu e un troc, nu e un act de vânzare-cumpărare, cum greșit v-am lăsat să înțelegeți din titlu, ci e un win-win game, făcut din plăcere, din sentimente profunde, respect și admirație față de jucătorul din fața noastră, că ea înseamnă maturizare reciprocă, creștere spirituală și sentimentul perfecțiunii, al completitudinii. S-ar termina cu toate divorțurile, cu toate depresiile și cu toate nevrozele, pentru că oamenii ar ști ce caută. Ar ști să recunoască ceea ce e bun și adevărat, atunci când găsesc. Ar învăța să iubească autentic, cu pasiune, așa că ar avea ochii vii și inima sănătoasă. Ar fi drepți și puternici.
Oare se mai poate îndrepta ceva?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
