Doamne, oare cum este să fii al nimănui?

Luminița Popescu

20 November 2015

luminița popescu nouăTata a iubit enorm copiii. Pe ai lui şi pe ai tuturor. Ne băga, la propriu, în sân când eram mici şi ne curgeau mucii, scoţând bomboane de prin toate buzunarele.

Suntem cinci fraţi, dar odată, prin 1990, am fost şase. Tata era şofer pe autobuz după ce a avansat cu multă muncă de la meseria de miner, şofer pe camioane, mecanic auto şi câte altele a mai fost. Avea obiceiul şi, după ce cobora toată lumea din autobuz, verifica scaunele până în spate. Aşa a făcut şi în seara aceea când a găsit pe scaunul din spate o mogâldeaţă de băiat. Era covrigit de frig şi dormea. L-a trezit tata uşor cum făcea şi cu noi şi l-a întrebat cum îl cheamă. Copilul plângea şi-i spunea „nenea”.

S-a gândit tata ce să facă, era noapte. L-a luat de mânuţă şi l-a adus la mama acasă. Noi, buimăciţi, când am văzut băiatul, avea cam 10 ani, nu ştiam ce să credem. L-a privit mama cu milă, i-a făcut baie, l-a despăduchiat, l-a hrănit şi i-a spus că-i va găsi părinţii.

De unde şi până unde, copilul, că nu-i mai ştiu numele, a început să-i spună tatei „tata”. Fratele meu mai mic, avea 4 ani, ţuşti în braţe la ta’su. Ăstalalt când vedea, îl împingea cu ciudă şi îşi făcea el culcuş acolo.

orfan

Au trecut câteva zile bune până s-a descâlcit la Poliţie că băiatul era de la Căminul de copii şi fugise. Mama şi tata vorbeau serios despre adopţie, că: „Poate Dumnezeu l-a trimis, Mărie, la noi, nu vezi ce necăjit e!? Unde cresc cinci, creşte şi-al şaselea.”

Mă gândeam atunci, aveam şi eu 13 ani: „Doamne, oare cum este să fii al nimănui? Să nu te aştepte mama cu supă caldă când vii de la şcoală lihnit de foame, să nu te mângâie tata când te doare ceva…”

Am încercat să-l învăţăm a scrie şi a citi, prinsesem drag de el, dar el parcă era sălbatic. Vorbea puţin, mânca ţinând lingura ca pe o armă cu care să se apere şi-l urmărea ca o umbră pe tata.

Era vară şi perele atârnau pe crengi. Scara era pusă şi uitată pe copac. Fratele meu cel mic s-a urcat până sus şi a luat o pară. Imediat s-a urcat pe scară şi copilul adus de tata împingându-l jos şi spărgându-i capul. A fost mare sperietură pentru mama şi s-au hotărât să-l ducă înapoi de unde a venit. Copilul acela vroia să fie doar el copilul tatei, el nu înţelegea că dragostea e infinită. De unde psihologi pe timpul ăla?

Ţin minte ziua când l-au dus. Eram şi noi trişti şi mama plângea.

Mi-am amitit de toate astea azi, când am trecut pe lângă un copac. Era mare gâlceavă acolo sus, o fi rămas un pui fără părinţi…

Dacă aveau mai multă răbdare cu el părinţii mei? Oare nu au făcut ei atunci mai mult rău decât bine? Poate l-au iubit pe el puţin şi pe noi mult? Dragostea se cântăreşte? Infinitul se cântăreşte? Oare ce face el acum? Oare trăieşte? Oare a fost înfiat? Îşi mai aminteşte de noi?

Îmi amintesc imaginile cu copiii din orfelinate. Groaznic, Auschwitz, inuman. Ce ţară face asta copiilor ei? Cum se numesc cei care bat copiii fără părinţi şi le fură mâncarea, cum?

Pe Luminiţa o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dragostea, poveste veche – Un beau soleil intérieu/Let the Sunshine In

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Neiubitelor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
22,486 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro