Din respect pentru ea, nu îi voi da numele, însă, din acelaşi respect, îi voi spune povestea.
A trecut de curând de 80 de ani şi mai mult de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o departe de România. Acolo, în noua sa ţară, a creat cu gândul la cei rămaşi aici. Lucrările sale se află astăzi în muzee, în colecţii particulare, participă la licitaţii de artă. Însă acum viaţa a obligat-o să facă o alegere grea. Prea grea. Împotriva voinţei sale: a optat pentru a-şi petrece restul zilelor într-un azil de bătrâni. Deşi este lucidă, gândurile şi visele i se amestecă adesea printre întâmplările prezentului. Iar gândurile şi visurile sale sunt, în majoritate, despre acasă. Despre oraşul pe care l-a lăsat cu mult timp în urmă şi pentru care, ani de zile, îşi potrivea inclusiv ora telefonului mobil după ora sa, diferită de cea a locului care o adoptase. Probabil că, dacă ar fi rămas acasă, azi nu ar fi ajuns la un azil, însă arta sa inedită ar fi avut, din păcate, şanse mici să fie apreciată. Un sacrificiu pe care nu l-a regretat până la capăt niciodată pentru că nu este ipocrită, nici măcar faţă de sine însăşi.
Am întrebat-o, la puţin timp după ce ajunsese în „închisoare” – aşa cum numeşte cu necaz bătrânesc azilul – ce i-ar bucura sufletul, ce şi-ar dori să primească. Da, am întrebat-o despre lucrurile palpabile pe care i le-aş putea expedia din ţară, căci altfel ştiam de mult răspunsul la întrebarea asta. Şi mă durea şi pe mine, la fel ca pe ea. Însă nu a ştiut ce să-mi spună. Ştia că îşi trăia sfârşitul. Într-un fel, îl aştepta şi asta era cu atât mai trist cu cât, la 75 de ani, se speriase sincer că poate mai are de trăit „numai” 15 ani…
Atunci m-am gândit cum aş putea să-i închid dorul într-o cutie pe care s-o trimit departe, peste mări şi ţări, până la ea. Şi i-am cumpărat cărţi. Cărţi scrise în limba română. Literatură. Autorii tinereţii ei. România ei, de atunci, pe care a evocat-o în aproape fiecare lucrare a sa.
Şi mi-o imaginam aşezată comod în balansoar, savurând pe-ndelete una dintre cărţile preferate, privind discret la ecranul telefonului sau al ceasului smart, primit cadou de la unul dintre nepoți, în așteptarea unui telefon din partea familiei. O vedeam mângâind duios coperta şi pierzându-se în hăţişul gândurilor, acompaniate, ca mai întotdeauna în ultimul timp, de un zâmbet împăcat.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
