O despărțeau doar câteva luni de ziua în care urma să împlinească 40 de ani. Jumătatea vieții. Nu crezuse niciodată că o să trăiască mai mult de 80 de ani, iar primul gând care i-a venit în minte în seara aia a fost „jumate s-a dus, mai e jumate”.
Fusese mereu o femeie puternică, desigur independentă și de cele mai multe ori se mândrea cu asta. „Eu pot orice, rezist la orice, eu nu mă adun de pe jos, mie nu-mi e dor și, în rarele situații în care simt că e prea mult, gândesc”. Astea erau armele ei cele mai de preț: gândirea, raționalizarea, supraintelectualizarea. Nu exista nimic pentru care să nu găsească o explicație, nu exista nicio situație la care să nu aibă o soluție. Totul era posibil și stătea doar în puterea ei ca lucrurile să se întâmple.
Și când lucrurile nu se întâmplau așa cum le gândise, gândea mai mult. Le lua pe toate părțile și încerca să le înțeleagă. Cu capul și doar ocazional cu inima.
Cu ani în urmă, un prieten bun îi spusese, cu o urmă de reproș, că ea e mereu puternică și n-are nevoie, niciodată, de nimeni. A durut-o atunci și s-a tot întrebat de ce idealul feminin al ultimilor zeci de ani, brusc, nu mai părea tocmai un compliment. Trecuse totuși repede peste momentul ăla, continuând să facă ce știa mai bine: să gândească și să înțeleagă cu capul.
Dar viața are prostul obicei de a-ți livra aceeași lecție, din nou și din nou, până când o înveți. Și uneori trebuie să te doară ca să o înveți, iar pe ea, zilele astea, durerea asta o țintuise în pat. La modul cel mai propriu, o infectă durere cervicală nu-i dădea voie să se ridice. A plâns înfundat, de durere și de nervi, a urlat toată furia pe care n-o lăsase să iasă până atunci, dar tot s-a ambiționat să conducă până la medic și înapoi, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Avusese nevoie să se ridice și să rezolve problema asta mai repede, că n-avea nici timp, nici chef de așa o prostie. Dar medicul n-a părut s-o ajute prea tare: „Repaos complet în pat, fără pernă, fără nimic sub cap și nu vă așteptați să vă treacă prea repede”.
S-a întors acasă, s-a prăbușit în pat și și-a plâns încet toate lacrimile neplânse de ani de zile. Nu mai știa cât de tare o doare coloana, dar o dureau până în măduva oaselor neputința, lipsa de control, și, mai ales faptul că nu știa să ceară ajutor niciodată, nimănui.
Citiţi şi Ce am învăţat până la 40 de ani
Atunci, cu câteva luni înainte de jumătatea oficială a vieții, printre lacrimi și antiinflamatoare, a înțeles că nu-i nicio diferență între femeia puternică și independentă și cea aparent slabă și dependentă. Amândouă sunt la fel de singure, la fel de speriate, de neputincioase, doar că de-a lungul timpului și-au construit măști diferite.
Mult lăudata femeie puternică nu e decât versiunea modernă a deja celebrilor „băieți care nu plâng”. Și unii, și alții, fac un titlu de glorie din emoțiile pe care și le reprimă și se transformă în roboței eficienți care au grijă de întreaga planeta, mai puțin de ei.
Pe Monica M. Cârligea o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
