„E doar o aventură, dar sunt îndrăgostită…”

Sergiu Someșan

28 March 2017

Sergiu SomeșanRestaurantul Roata Norocului era deschis doar de câțiva ani, dar își căpătase o binemeritată reputație printre cunoscători. De obicei, era greu să găsești o masă liberă fără rezervare, dar căpitanul Enescu era un obișnuit al localului și n-a fost nicio problemă pentru el să obțină o masă cu două locuri în ultimul moment.

Deoarece Cristina habar n-avea de locul unde se afla restaurantul, a rămas stabilită să meargă să o ia de acasă, așa că se prezentă fix la ora șapte în fața blocului unde locuia. Căpitanul Enescu avea un Ford Mustang albastru metalizat, destul de nou, și de care era tare de mândru. Politicos, coborî și îi deschise portiera când o văzu ieșind din bloc.

— Te rog să nu te uiți spre bloc, îl rugă ea după ce urcă în mașină.

— De ce? întrebă el. Ești urmărită?

Fata plecă capul în jos zâmbind:

— Mama, o soră mai mică și cel puțin trei vecine care nu se vor culca până la unu noaptea, ca să afle la ce oră am sosit.

Căpitanul porni încet mașina și, după ce se înscrise în trafic, se întoarse spre fată și-i spuse zâmbind:

— Dacă vrei, poți să rămâi până dimineața la mine și-atunci precis o să le bagi în ceață.

Fata zâmbi și nu mai spuse nimic până au ajuns la intrarea în restaurant. Parcarea era aproape liberă și el îi explică că se va aglomera abia mai târziu, după ce va începe programul artistic.

cuplu masa

Au intrat și-au fost conduși de șeful de sală la o masă mai retrasă. Orchestra era destul de departe ca să nu deranjeze, iar Cristina privi curioasă ambianța destul de ciudată a restaurantului. Peste tot era expus la vedere simbolul restaurantului. Începând de la rustice roți de căruțe, prinse pe pereți, și până la mesele rotunde din sală, totul era sub semnul roții. Ba, mai mult, în mijlocul sălii era fixată o imensă roată care se putea roti, așa cum se întâlneau prin bâlciuri, pe vremuri.

— Asta la ce mai servește? întrebă Cristina curioasă.

Daniel ridică puțin stânjenit din umeri de parcă ar fi evitat să răspundă, dar la privirea curioasă a fetei spuse:

— Spre sfârșitul programului artistic, de roată este prinsă o fată îmbrăcată numai în slip și-n timp ce roata se învârte, clienții pot încerca, contra cost, s-o lovească cu o minge…

— Dar este îngrozitor! spuse oripilată Cristina.

— Nu-i chiar așa de grav, pentru că mingile sunt din burete și impregnate în puțină vopsea ca să se poată identifica locul unde a fost atinsă fata.

— Nu la asta mă refeream, ripostă Cristina, ci la faptul că este degradant. Atât pentru fată, cât și pentru participanții la porcăria asta. Sper că n-ai de gând să participi la așa ceva… cel puțin nu cu mine de față.

Păru liniștită de negarea vehementă a unei asemenea posibilități și rămase privind lung la roata din mijlocul sălii și la cătușele din catifea de care urma să fie prinsă fata.

— Acum nu c-aș fi foarte curioasă… dar care este scopul acestui spectacol barbar? Bănuiesc prețul este destul de piperat ca să arunci cu mingi…

— O sută de euro trei lovituri și bărbatul care o lovește are dreptul să sărute locul pe care l-a nimerit.

— Doamne ce dezgustător, spuse fata și nu mai reuși să spună altceva pentru că lângă masa lor se prezentă un chelner stilat, cu o figură bonomă, care se înclină și-i salută politicos.

— Am o bănuială despre ce-ați dori dumneavoastră, domnule căpitan, dar n-am aflat încă gusturile domnișoarei care vă însoțește.

Cristina ridică din umeri, părând că nu și-a revenit încă de pe urma noutăților tocmai aflate și spuse:

— Atâta vreme cât nu mă legați de roata aia, o să iau același lucru ca și căpitanul, răspunse ea.

Chelnerul se înclină din nou și spuse:

— Am înțeles. Deci două porții de biftec tartar și vin de Porto.

Se îndepărtă grăbit în direcția bucătăriei, iar Daniel spuse:

— Ar fi trebuit să te avertizez poate de gusturile mele mai exclusiviste, dar crede-mă, în tot Bucureștiul, numai aici se poate mânca un biftec tartar adevărat. Și numai preparat de Gilu, cel mai mare specialist din câte știu. Dacă vreodată vrei să impresionezi pe cineva, aici este locul unde poți s-o faci. Indiferent cât de aglomerat este, vorbești cu Gilu și se rezolvă.

Fata zâmbi și spuse mai în glumă, mai în serios:

— Frica mea este să n-ajung pe roată, nu ce-o să ne-aducă ospătarul de mâncare. Atâta vreme cât nu mișcă în farfurie, promit să mănânc indiferent ce este.

Căpitanul Daniel privi lung spre roată și spuse zâmbind:

— Păi, din câte am observat, există o fată voluptoasă, angajată de restaurant exact pentru așa ceva, care este pusă în fiecare seară pe roată.  Dar să știi că pare o idee bună să se facă o tragere la sorți dintre cliente… cred c-am să vorbesc cu patronul despre asta…

Fata ridică mâinile ca pentru a se apăra:

— Să mă anunți din timp dacă se va ajunge vreodată la idioțenia asta, ca să nu mai calc pe aici.

— Era o glumă, ce naiba! se apără Daniel. Uită-te și tu în jur! Pe unele din exemplarele feminine de-aici nu le-ar ține nici Roata Londrei…

Vru să mai spună ceva, dar chiar atunci lângă ei se înființă chelnerul, care împingea o masă pe rotile în formă – de cum altfel? – de roată.

Lângă ei începu un spectacol care ar fi adunat mii de vizualizări pe youtube dacă ar fi fost filmat și încărcat pe internet. Cu un satâr extrem de ascuțit, chelnerul începu să toace carnea de vită cu o viteză și o dexteritate care ar fi făcut orice prestidigitator invidios.

— Așa cum i-am explicat mai demult și domnului căpitan, îi spuse chelnerul fetei care îl urmărea fascinată, uneori se folosește pentru asta mașina de tocat, dar este o adevărată degradare a meseriei. Numai satârul este cel care te poate ajuta să simți cu adevărat granulația optimă și momentul când trebuie să te oprești.

Un alt tânăr aduse un coș cu pâine prăjită și sosul, în timp ce ospătarul, folosindu-se de o formă rotundă, așeză cele două porții pe câte un fund de lemn, tot rotund, puse alături verdeața și caperele și la urmă răsturnă gălbenușul de ou deasupra.

Desfăcu vinul, le turnă în pahare și le ură poftă mare, apoi se retrase ca ei să-i poată degusta în liniște capodopera culinară.

Un timp au mâncat în tăcere și se vedea că fata făcea eforturi ca să nu se arate afectată de iuțeala sosului Tabasco. Pusese sosuri la fel ca și Daniel, dar abia pe urmă și-a dat seama că bărbatul din fața ei era probabil obișnuit cu preparatele pe care ea le servea acum pentru prima dată.

Pe de altă parte, era preocupată la gândul că la sfârșitul mesei el o va invita acasă la el, așa că nici n-a mai fost atentă la felurile care au urmat. Abia la desert și-a amintit de o anchetă pe care profesorul care le preda cursul de „Psihologia cuplului și a sexualității” i-a pus s-o realizeze printre colegi. Erau în anul întâi și destul de inhibați de temă, dar, spre uimirea lor, colegele din anii mai mari au răspuns fără probleme la întrebarea: „După câte întâlniri ar trebui să faci sex?”

A fost o surpriză pentru ea, cele mai multe fete au răspuns că la a treia întâlnire, iar una dintre ele a fost mai explicită: „chiar dacă îți vine să sari pe el, ar trebui să te abții cel puțin până la a treia întâlnire, altfel riști să creadă că ești curvă”. Pe Cristina, care se știa o pudică și o cumințică, rezultatele testului au șocat-o pur și simplu. Iar faptul că, dintre toate studentele, a fost pusă să prezinte rezultatul în fața unui amfiteatru plin de studenți n-a încurajat-o absolut deloc. Și nici întrebările iscoditoare al profesorului, pe care ea îl credea mai degrabă ușor pervers decât sincer interesat de test.

Chiar dacă au trecut atâția ani de atunci, tot își mai amintea de roșeața care îi pudrase obrajii când citea cu glas scăzut rezultatele testului. Nu mai era nici foarte pudică și nici foarte cumințică, iar în timp ce ciugulea din desert se hotărî. „În seara asta îi voi spune că trebuie să mă ajung totuși acasă. Asta, bineînțeles, dacă îmi va propune să merg la el…”

— Prăjitura „Valurile Dunării” își are originile în cofetăriile din Viena secolului trecut și este formată dintr-un strat de blat de pandișpan separat de un strat de vișine și de unul de vanilie, ondulate ca valurile Dunării și învelite apoi într-un strat generos de ciocolată cu unt.

Explicațiile căpitanului veneau ca de undeva departe, în vreme ce ea se întreba când a fost de acord să comande acest fel de prăjitură, pentru că probabil o întrebase și pe ea.

— E foarte bună, trebui ea să admită, dar îți dai seama că pentru asta va trebui să stau cel puțin o oră în plus la sală.

— Fii serioasă, spuse încet căpitanul și se întinse peste masă, prinzându-i ușor mâna. Arăți prea bine ca să te îngrijorezi pentru siluetă.

Cristina mai luă o linguriță din ceea ce părea a fi Dunărea la Cazane, după cât de învolburate păreau valurile din vanilie și vișine, fără să răspundă nimic, de frică că vocea ar trăda-o. Deși se simți înfiorată de atingerea lui, își trase discret mâna, prefăcându-se că are nevoie de ea pentru a folosi șervețelul.

După ce se șterse delicat la gură spuse, încercând să pară cât mai relaxată:

— Ar trebui să mergem acum. N-aș vrea să se neliniștească ai mei. Le-am spus că voi fi acasă cel târziu la miezul nopții.

— Mergem dacă vrei, spuse el calm și făcu semn chelnerului să se apropie pentru nota de plată.

Pe drum au discutat destul de puțin. Ea era îngrijorată dacă cele două pahare de vin băute nu-i afectau reflexele de șofer, dar el o asigură că nu este cazul să se îngrijoreze deoarece biftecul tartar probabil că le-a anulat efectul și că este mai îngrijorat de faptul că, având amândoi nume de mari muzicieni, probabil că erau predestinați.

„Acum o să mă invite!” își spuse ea, dar el își savura gluma, fără să mai adauge și altceva, iar ea tăcu îmbufnată până acasă, fără să știe dacă era dezamăgită că nu poate să-l refuze sau dezamăgită pur și simplu.

După ce a coborât din mașină, Cristina a așteptat la ușa de la intrarea în bloc până când mașina a luat colțul. I-a făcut o singură dată cu mâna pentru că, deși luminile de peste tot erau stinse, era convinsă că pensionarele de serviciu erau la post și-i studiau fiecare mișcare.

Când ajunse în fața ușii, căută cheia să deschidă, însă ușa se deschise cu mult înainte de a-și găsi ea cheia și mâinile surorii ei mai mici au tras-o grăbite înăuntru:

— Ei, cum a fost? Zi repede cum a fost!

N-apucă să răspundă pentru că mama ei a privit-o atentă din capătul holului și-a spus dând alene din mână:

— Ei, cum să fie? În sfârșit o văd și pe mofturoasa noastră îndrăgostită.

— Ei, îndrăgostită! riposta sora ei cu țâfnă. E doar o aventură ca oricare alta…

După ce-au adormit toți din casă, Cristina a sunat-o pe Adriana, cea mai bună prietenă a ei, colegă de grădiniță, școală și apoi de facultate. Nu exista secret pe care să nu i-l împărtășească. Înțelegerea a fost ca, indiferent de ora la care se întoarce de la restaurant, s-o sune și să-i dea vești. A sunat-o și i-a dat de știre că s-a întors cu bine, dar nu avea încă ce vești să-i dea, pentru că era prea confuză. Urmau să se întâlnească a doua zi și să-i povestească mai multe.

Târziu în noapte, chinuindu-se să adoarmă, deși a doua zi trebuia să se ducă la muncă, se strădui să ghicească cine are dreptate: mama sau sora ei.

Aproape de dimineață, pe când somnul o prindea în mrejele lui, hotărî: „E doar o aventură, dar sunt îndrăgostită…”

Fragment din romanul Justițiarul apărut la editura Vremea și care poate fi găsit aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Lasă naibii telefonul ăla!

A fi sau a nu fi parte din aventură

Pentru C.

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,407 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro