E în patul meu, frumoasă și relaxată…

Felix Cuceanu

11 August 2017

felix 2Oamenii au ieșit în stradă. Sau au fost scoși. Din câte știu, câte puțin din ambele. Treaba mea e să știu, o să aflu.

Nu asta contează acum. Ba, contează mereu. EA e aici. I-am zis să nu vină, dar, încăpățânată cum e, nu a ascultat. Ca la început, când ne luptam. Ca la început, când știa despre mine mai puțin decât acum, mai mult, poate, decât mâine.

– Dar vin la lansarea aia… s-a pisicit când i-am zis să stea, mai bine, acasă. În urmă cu două zile am întrebat-o dacă are unde să plece de acasă, chiar și din orășelul ei de extremă-provincie, în caz că se întâmpla „ceva” prin țară. Știam, i-am aruncat câteva informații mai mult așa, ca să o sperii puțin, știind că vrea să vină. Iar acum e aici. Afară e iad – nu încă, poate mâine, acum e doar manipularea manipulării. Oamenii sunt mai mult speriați, iar oamenii speriați și care nu știu ce vor de fapt reacționează imprevizibil. De-aia existăm noi, cei care „prevăd” pe baza informațiilor.

– Unde ești? Îmi răspunde și aud în jurul ei vacarm. Nu trebuia să fie unde cred, nu e normal, de la gară ar fi…

– În centru… Ce se întâmplă pe aici? Mai mult uimită decât speriată, parcă, dacă nu cumva vocea mea a speriat-o mai mult decât ce e lângă ea. E doar începutul, nu trebuie să știi, nu tu. E suficient că știu eu, că știu ai mei și că…

– Nu știu încă. Intră în bibliotecă și stai acolo, în hol, până ajung eu. Ar trebui să fie sigur, un timp. Nici nu te gândi să comentezi. Clapeta telefonului face poc, sec; un telefon mai vechi, dar cu ăsta măcar nu pot fi localizat. Nu pot fi gasit. Ea, la fel. Cu ea am planuri. Dacă ceilalți află, e noi sau ei. Dar pe ea nu o pot băga în războiul ăsta, nu e al ei, nu trebuie. De ea trebuie să am grijă.

***

Biblioteca e lipită de teatru, practic, același corp. Spate în spate. Bun. Stânga, strada. Manifestanți. Rău. Dreapta, consulatul francez și direcția de informații a armatei. Bun. Locuiesc aproape. O duc acolo fără să știe unde ajunge, noaptea asta. Mi-e frică. Pentru ea, îmi este. Eu pot să pățesc orice, nu ea, de un timp – nu-i place „timp”, știu, de-aia nici nu folosesc, cuvântul ăsta când vorbim. Online. Aproape, exclusiv.

Îl sun pe Alex.

– Raportează. Niciodată nu vorbesc în felul ăsta cu cei ca mine. Îmi sunt colegi. Parteneri. În tot. Frăție.

– Am văzut-o acum. A intrat în…

– Știu. Clic.

***

Mă strecor pe străzi ca și cum nu eu aș fi cel care de obicei se bagă în mulțime și observă, ca și cum nu eu aș face estimări și previziuni luând pulsul. Acum însă, trebuie să ajung întreg la ea și să o țin în siguranță. Până mâine. Încep să urc treptele bibliotecii. Undeva în stânga zăresc pe cineva cunoscut. Erika. La Sighișoara, îmi dăduse cheia acelei camere. Nici ea nu trebuia să fie aici. I-am zis că mă ocup eu, am mințit să o protejez.

– Mă duc să iau pulsul, îmi spusese cu puțin timp în urmă. Vax. Știa că nu voiam să o știu altfel decât în siguranță. Am început să mă înmoi?

femeie pat

Sus, lângă intrare, un jandarm. Ciudat, nu știam că s-au desfășurat în obiectiv. Dă să mă întrebe… Dau să scot de la piept legitimația de presă. Acoperirea. Nu, stop, poate crede că scot arma – nu că nu aș avea la mine. Îi arăt legitimația de serviciu, din buzunarul pantalonilor. „Să trăiți”, îmi șoptește, și se face că se uită în altă parte.

***

Deși în holul bibliotecii e o expoziție de pictură, e semi-întuneric. Bun, nu se vede de afară. Oamenii intră și ies, aproape ca și când afară nu ar fi deja noapte și gloata dezlănțuită. O văd, privește lucrările de artă ca și cum ar vrea să fie, poate, într-un tablou, decât acolo. Să fie departe, așa cum este de obicei în unele discuții, când visam împreună. O iau în brațe ca și cum mi-aș întâlni prietena sau iubita, poate așa nu se vede tensiunea. Tresare și îi opresc un început de țipăt de surprindere, atingându-i buzele cu degetele mâinii drepte. Cald, moale, roșu aprins și parfumat; uh, nu acum, este timp pentru tot. Timpul, prietenul meu și nesuportatul ei. Îi zâmbesc „gata, ești cu mine”, deși abia de acum sunt în tensiune maximă, voi fi body-guard-ul ei. Body-guard. Trup. Neah, taci, îmi spun în gând.

– Ce facem acum? Bălmăjește îngrijorată. Parcă îi văd pe chip emoticonul ăla folosit de amândoi. Chicotesc.

O trag de mână și ieșim din bibliotecă, pe strada largă, mult prea largă pentru gustul meu, acum. Strâng mâna, să fiu sigur că nu o scap, să fiu sigur că-i simt fiecare tresărire sau dacă se trage de ea. Ajungem în Piață și începem să ne ciocnim cu cei din mulțime, mai mult ea, deși mă aflu în față. Pe mine aproape mă lasă să trec dându-se din fața mea, cred că am încordați și mușchii faciali, poate ei cred că sunt din forțele de ordine, e bine așa.

Ajungem pe o străduță întunecată, lângă intrarea în blocul meu. Încă nu-i spun nimic, nu pot vorbi fără să o fac să intre, poate, în panică. Privesc, în alertă, stânga, întuneric, fără zgomote, poate bine. Dreapta, Piața, deja nu mai e cazul să-mi fac griji. Sus, lumina vecinei de la etajul de deasupra mea e aprinsă – o avea vreun client. E prostituată, dar un om extraordinar. Intrăm în scară, scot cheia și descui ușa apartamentului. Ascult. Liniște. Ok. Își trage mâna din a mea, o mișcare oarecum nervoasă, e puțin confuză, de ce e ea aici, adică? Sigur preferă să o duc la sediu sau la un hotel și să o las acolo. Nu azi.

– Hai. Promit că nu te mănânc! Toată. Îi zâmbesc și o invit înăuntru – ca și cum ar avea alternativă, pf!

Intră, ezitând… La mine miroase a cafea. De obicei, și a țigări. A vechi și statornic, îmi spusese cândva o iubită. Îi deschid ușa sufrageriei și o îndemn din ochi să stea acolo, cumințică, puțin. Sper să nu „vadă” mai mult decât e normal să vadă, acolo. Până la urmă, sunt doar niște cărți, un televizor… Cărți. Nu multe. Sigur ceva îi va atrage atenția, chiar dacă e o visătoare – eh, în aparență, în lumea ei, care începe să devină și a mea, nu în realul ăsta urât și dur. „Etica în mass-media”, „Sexul vinde” – ce-o să creadă, dacă nu se uită și vede că e o carte despre revoluția sexuală în media, la începutul anilor 50, în SUA? – , câteva de care nu m-am atins, oh, și „Direcția de Informații Militare – între ficțiune și adevăr”. Neh, oficial, mă documentez. Îmi vine să o iau în brațe, de acel dor simțit de mult și împlinit niciodată. Brațe, protecție, clipe furate, aici și acum proiectate în etern. Etern prin intensitate, nu prin durată.

– De ce nu-ți dai haina jos? Nu poți pleca acum; (spun asta ca și cum afară ar fi irespirabil sau ceva, să nu-și mai dorească să plece. O simt încordată, mai mult de noutatea situației decât că a trecut prin aiurelile alea care o să se stingă în câteva zile). De ce nu vrei să rămâi?…

Îmi întoarce un zâmbet neconvingător, e înghețată, nesigură – sigură pe mine că o protejez, dar ca și cum mi-ar spune „n-o să-mi faci rău, așa e?”.

– Trebuie să… mă întorc acasă. O privesc, cu drag, și capul într-o parte. Copilă, dar acasă e la câteva sute de kilometri, uf… Înțeleg că nu i-a ieșit altceva, de emoție. Și mi-e frig, recunosc, deși aici e chiar cald, mai spune. Eu mă scurg deja în ochii ei verzi. Cald, da, aici e cald, ca în mine când îți vorbesc, așa cum ne simțim unul pe celălalt. Cald și bine.

Își frământă puțin mâinile dar, brusc, ceva se schimbă. Vine lângă mine, îmi pune mâinile pe piept. „Hai în dormitor, acolo de unde îmi scrii mereu”, o aud șoptind. Șoptind? Mă… provoacă? O privesc dând din pleoape ca în desenele animate, doar nu pricep. Ea – nu, pentru mine EA – care mi-a ținut predici despre diferențe de vârstă, de abordări, de experiență, ea care a vrut să-mi apară doar copilă, pe când eu vedeam în ea copila-prietena-partenera-posibil-iubita, copila-femeie, nici chiar una, nici cealaltă? Ok, în dormitor mergem… dacă tu ai gânduri… eu nu, nu acum, ești prima dată cu mine, și mult de acum încolo vei fi, pentru mine, mai mult copilă decât femeia.

O prind de mână și o scot din sufragerie prin cealaltă ușă, în al doilea hol unde e întuneric după ce închid ușa în urma ei. O simt încordându-se, știu că nu-i plac spațiile mici și fără lumină. „Shhh”, îi șoptesc, lângă ureche. Îi simt parfumul, sunt atât de aproape și-mi doresc să-i sărut gâtul, îmi vine să închid ochii și să o întorc spre mine… nu. O împing încetișor din spate, ca și cum aș invita-o, în cameră, în „bârlogul” meu. Unde monitorizez presa și fac analize, unde îi scriu, unde o simt când, visând la ea, strâng în brațe plapuma.

Odată intrată, se mai destinde. Patul mi-e aranjat de parcă aș vrea să impresionez prin ordine – da, știam că o voi aduce aici, dar nu de-aia… până la urmă, e o copilă, oricât de matură e în gândire și acțiuni. Îmi studiază rapid camera, din priviri, în timp ce-și lasă haina și se așează „eu sunt cuminte” pe o margine de pat.

– Ce s-a întâmplat cu ședința ta? Mă întreabă în timp ce se descalță, mai mult ca un fel de „ce caut eu aici, la tine?” Ședința… mda… era o întâlnire fugară cu cineva din Ministerul Apărării, dar se putea descurca și fără mine azi.

– Te-ar fi luat valul. Nu contează nicio ședință. Tu contezi, pentru mine, mai mult decât mine, așa cum m-ai certat cândva că aș spune că ești mai importantă, să nu-ți „servesc” de-astea. Face ochii mari, a uimire – ei, da, uite că exist, nu sunt vreun program care răspunde automat, online. Încă e tensionată, aș prefera să se descarce, decât să fie așa, dar evenimentele de adineauri și emoția – așa să fie? – întâlnirii cu mine, adunate… Dacă nu se descarcă automat, prin plâns sau eu știu ce, atunci ar trebui… supapă… hm… Oftează – uf bun sau uf rău? – și se strecoară sub pătură, a „mi-e bine, dar parcă… teamă?”

– Ți-e somn? Tebuie să o fac să se descarce. Sau să doarmă. Sau ceva. Îi privesc venele mâinii, inima îi bate prea rapid, a adunat mult.

– Rău. Îmi spune cu o voce mică și închide ochii, ca și cum ar vrea să se apere prin „dacă nu văd, nu există” – metoda mea.

Deschid televizorul să văd ce se mai întâmplă afară, așa, într-o doară, nu am chef. Mă așez pe pat, lângă ea, cam unde are genunchii. Îmi vine să-i îmbrățișez. Schimb canalele tv și văd același lucru, în patru orașe mari.

– Mi-e frică, nu vreau să văd trecutul, spune, între șoaptă și negare vehementă, mult prea moale însă pentru starea ei de acum. Din nou ar vrea să se impună, ca în conversațiile alea dulci, dar nu-i iese. E în patul meu. E frumoasă și aproape relaxată, cu părul așa, dezordonat, o mână peste pătură și cealaltă la piept, dedesubt, e mai caldă și mai frumoasă decât am vrut să mi-o imaginez când mi-o doream doar în brațe, așa cum îmi va fi noaptea asta, mai târziu. Să o liniștesc…

– Uite, e pașnic. Se duc acasă și încep iar mâine. Și în alte câteva zile, dacă nu va fi cum cred eu. Pașnic…

Mă crede, sper că mă crede. Chipul i se destinde, deci da. Îmi vine să-i fac o promisiune, dar știm amândoi cum e cu „va fi” și știm că nu știm. Îmi vine să o sărut, dar nu, nu acum, când e atât de relaxată și îi este atât de bine doar fiind aici, cu mine, tocmai pentru că e cu mine. Mă aplec spre ea și-i sărut fruntea, lin, abia atins.

– Dormi, înger! Sunt aici… și voi fi mereu, indiferent unde va fi aici. Căci, „aici” va fi, întotdeauna, în sufletul tău. Când mă retrag, buzele îmi conturează „te iubesc”. Nu, nu o spun, nu trebuie să auzi, tu știi, chiar dacă îmi ții teorii și negi. Amintește-ți cum am început. Și gândurile curg, în timp ce o privesc, adormind, respirând lin și regulat. O mai sărut o dată, în gând, în colțul gurii. Nani bun, copilă!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu se moare din dor

Iubitule, tu mă…?

Am continuat să respir, ca proasta, prin tine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,333 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro