Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ea le întruchipa pe toate cele trei femei dorite de un bărbat: mama-prietena-iubita

11 October 2019

– continuare de aici

Ieși pe ușa hanului fără să se mai uite înapoi. Știa că nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo. Se grăbi să ajungă cât mai repede la gară și se urcă în primul tren care o ducea spre sudul țării.

Mai erau doar câteva zile până ce Kowalski avea să fie pus în fața unui fapt împlinit. Elina îl părăsise pentru totdeauna și îi cerea divorțul. Elina era sigură că o să semneze actele fără să îi facă niciun fel de probleme. Din partea lui, nu avea nicio temere. Cu Weber însă, situația era diferită. Într-un final, va afla și el toată tărășenia și va porni în căutarea ei. Nu-l vedea cedând cu una, cu două. Weber nu era genul de om care să se resemneze și să abandoneze. La urma urmelor, de el fugise, nu de Kowalski. Cu soțul ei ar fi putut rezolva cumva, fără să fie nevoie să părăsească țara.

Se sui în tren și ocupă locul de la geam. Compartimentul era gol și speră că așa va rămâne cel puțin pentru o bucată de vreme. Trenul se puse în mișcare ca un animal adormit, care abia se urnește de pe loc. Elina mai aruncă o ultimă privire asupra locului care o găzduise pentru o săptămână. Locul în care lucrase pentru prima oară în viața ei. Zâmbi trist, propunându-și să dea uitării această experiență. Destinația finală era mai importantă decât călătoria în sine.

Abia după cea de-a doua oprire a trenului se spulberă singurătatea Elinei. În compartiment intră un cuplu pe cât de elegant, pe atât de misterios. O doamnă abia trecută de prima tinerețe, însoțită de un tânăr. Salutară discret, tânărul urcă în plasă cele două valijoare și își ocupară locurile – tânărul la geam, vizavi de Elina, iar în dreapta lui doamna care-l însoțea. Tânărul era de o frumusețe captivantă. Înalt, zvelt, cu o privire visătoare, frunte înaltă, buze pline, nas ferm, mâini cu degete lungi și frumoase. Elina se întreba ce legătură poate fi între cei doi. Doamna nu-i putea fi mamă – diferența de vârstă dintre ei părea prea mică pentru asta. Dar nici iubiți nu păreau să fie. Doamna se purta oarecum protector cu el, atent, iar gesturile și cuvintele ei indicau multă dragoste.

Elina continua să-l studieze pe furiș pe Armand, așa i se adresase Madam Roland, doamna al cărei rol nu putea fi definit. Elina încerca să-și dea seama cu ce se ocupă cei doi. De fapt, mai degrabă era interesată de ce el. Să fie oare pianist? Nu, nu cred. Are privirea unui om de artă, care creează mai degrabă, decât interpretează. Compozitor poate?! Îl studia privindu-i imaginea oglindită în geam. Fruntea aceea înaltă, părul pieptănat pe spate, privirea visătoare, absentă parcă… Cu siguranță, este poet! Da, da, asta trebuie să fie!, hotărî Elina.

După o vreme, Elina ațipi. Îl visă pe Weber care stătea în compartiment, chiar pe scaunul din fața ei, în locul poetului. Avea o privire pierdută, disperată, rugătoare. Se uita la Elina ca și cum ea se afla într-o altă lume, despărțiți de o poartă invizibilă. Își freca mâinile și avea lacrimi în ochi. Murmura mai mult ca pentru el: Elina, iubirea mea, te rog nu mă părăsi!

Cu un scârțâit prelung de roți, trenul se opri brusc în mijlocul câmpului, trezind-o pe Elina care se uită în jur speriată. Chipul impasibil al poetului o liniști cât de cât.

– Ce să se fi întâmplat?, întrebă ea.

– Nu știm, îi răspunse Armand, ridicându-se de pe locului pentru a se uita pe geam. Nu se vede nimic.

Lumea începuse să se agite, neștiind ce se petrece. După ce trecură mai multe minute, vestea ajunse și la ei, purtată din vagon în vagon, din compartiment în compartiment, de la un om la celălalt: Linia este stricată. Va trebui să așteptăm până vor veni să o repare.

Oamenii începuseră deja să coboare din vagoane. Unii își luară cu ei cele câteva merinde pregătite pentru drum și se așezară pe marginea drumului, la limita câmpului, să mănânce. Cei care se „împrieteniseră” pe drum se așezau laolaltă și fiecare scotea din desagă ce avea la el, să împartă cu noii prieteni. Elina nu se gândise să își ia nimic de mâncare. De altfel, nici nu îi era foame. Cu toate acestea, coborî și ea din vagon, însoțită de cuplul cel ciudat. Făcu câțiva pași, pentru a se dezmorți puțin, dar nu avea încotro se ducă. Trenul era oprit în plină pustietate. Nu se vedea nicio localitate în apropiere. La stânga și la dreapta, doar lanuri întinse de porumb. Încercă să afle cam cât ar putea dura până ce se va repara șina, dar nimeni nu știa nimic. Câțiva dintre călători își dădură cu părerea, spunând că ar putea dura chiar și până a doua zi, însă ceilalți îi contrariară neîncrezători, dar și speriați de o asemenea perspectivă. Ce aveau să facă acolo, în acea pustietate, fără apă, fără mâncare…? Pe zona respectivă exista doar o linie de cale ferată prin urmare, posibilitatea opririi unui tren din direcția opusă, care să-i ducă înapoi la ultima haltă era exclusă. Soarele era încă sus, dar nu mai dogorea atât de tare ca în toiul verii. Și totuși, după o vreme, parte din călători reveniră în vagoane, toropiți de căldură, neavând unde să se adăpostească la umbră. Însoțitoarea lui Armand se afla și ea printre ei. Poetul și Elina aleseră să mai rămână puțin afară. Armand îi oferi galant brațul Elinei, și porniră în plimbare ca și cum ar fi ieșit pe promenadă.

Elinei totul i se părea ireal. O aventură pe care nu și-o dorise, și pe care nu știa cum să o ia. Se afla acolo, într-un loc complet necunoscut, la brațul unui bărbat tânăr și frumos, pe care nu-l mai văzuse niciodată până în acea zi și pe care nu credea să-l mai întâlnească vreodată după ce va ajunge la finele călătoriei. Toate bune și frumoase acum, când toată situația era încă tolerabilă. Ce aveau să se facă însă ore întregi acolo, în câmp, dacă se va însera și nu va veni nimeni să îi scoată din impas? Gândul îi fugi mai întâi la Weber. El ar fi știut cu siguranță ce e de făcut.

Unii dintre călători propuseră să o ia pe jos până la următoarea stație. Alții erau de părere că gara anterioară se afla mai aproape. Tot tergiversând, în cele din urmă, se lăsară păgubași. Cine știe ce se putea întâmpla pe drum, prin pustiul acela?!

Elina se străduia să trăiască doar clipa prezentă, fără a se gândi nici la trecutul dar nici la viitorul apropiat. Carpe diem! Ce-ar fi dacă poetul s-ar îndrăgosti de mine în orele pe care vom fi nevoiți să le petrecem împreună?

Până să revină la vagonul lor, Armand îi mărturisi că este protejatul doamnei Roland, care este foarte încrezătoare în talentul lui de poet și și-a asumat îngrijirea lui, el neavând altceva de făcut decât să scrie. Elina îl privi întristată, simțindu-l captiv și nefericit. Melancolia din privirea poetului se pare că provenea mai degrabă din situația sa, decât din o observație profundă asupra vieții și a oamenilor. Acesta își oferise libertatea în schimbul unui trai mai mult decât decent, fără a mai fi nevoit să facă vreun efort pentru a-și câștiga existența. Viața îi oferise această șansă, de care mulți oameni de creație nu avuseseră parte, drept pentru care se stinseseră în mizerie sau complet necunoscuți.

Situația poetului i se păru Elinei oarecum asemănătoare cu situația ei. Atâta doar că ea își luase inima-n dinți și evadase. Fugise de tot și de toate, cu riscul de a ajunge să trăiască o viață plină de neajunsuri. Se întrebă dacă poetul ar fi avut la fel de mult curaj ca ea. Dacă l-ar fi putut face să înțeleagă că nu merită să-și jertfească libertatea pentru arta sa. Ce-ar fi dacă am fugi împreună?

Reîntorși în compartiment însă, Armand reveni pe dată foarte atent cu cea care-l proteja și față de care era atât de recunoscător. Elina realiză că poetul nu va fi în stare niciodată să se desprindă de Madam Roland și sub a cărei aripă ocrotitoare se simțea atât de protejat. Cine știe, poate că poetul e băiatul pe care și-l dorise și viața nu i-l dăruise, iar pentru acesta ea le întruchipa pe toate cele trei femei dorite de un bărbat: mama-prietena-iubita. Cine știe cât de puternică și de tenebroasă este legătura dintre aceștia?!

Elina oftă, dezamăgită de soartă în general. De a ei, de a poetului și de a tuturor oamenilor a căror soartă depinde într-un fel sau altul de ceilalți. Își scoase din poșetă o carte și începu să citească, încercând să profite de lumina zilei, care se apropia de sfârșit. Oare cât de aproape mă aflu de sfârșit? De finele Călătoriei mele pe lumea aceasta urâtă și nedreaptă?

– citește continuarea aici

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce nu mă laşi în pace, dacă nu mă vrei?

Cea mai scurtă discuție… imaginară

Și îți spun online primul “te iubesc”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro