Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Eram singura fără mască într-o lume a măștilor

22 September 2020

Când aveam vreo 4 anișori mama m-a lăsat singurică în fața bocului până a aruncat ea gunoiul. Vecinele mele mai în vârstă ca mama și care aveau și copiii mai mari decât mine, cu zâmbetul până la urechi, s-au gândit să mă abordeze așa finuț și delicat, cum le stă bine mămicilor ce văd un pui mic și neajutorat:

– Ce faci, Florina, ai ieșit afară?

– Da, am răspuns eu la fel de zâmbitoare.

– Ia zi-ne tu, ce ai mâncat azi, au intrat femeile direct în subiect văzând că sunt cu fața spre ele. Ce sens mai avea să facă vreo introducere?

– Un oușor, am răspuns eu, pe cel mai drăgălaș ton posibil că doar aveam 4 ani și eram și eu un îngeraș mic de copil ca toți copiii la vârsta aia inocentă.

– I-auzi, dragă, un oușor… s-a uitat cea care inițiase discuția spre colega ei de vorbă. Apoi au izbucnit amândouă într-un râs zgomotos.

În timp ce ele se amuzau copios, a venit mama și m-a luat în casă. Biata mea mamă a auzit dialogul și mi-a povestit mai târziu, după ce m-am făcut mai mare, cum toată scara, văzându-mă așa de slabă, avea impresia că nu sunt hrănită suficient de bine. Așa că nu doar pe mine mă întrebau, ci o mai interpelau și pe ea folosind întrebări mascate de genul “Și… ce-ai mai gătit azi?

Florina aia de 4 anișori a mai crescut de atunci, dar de învățat când și cum să-și pună masca, a făcut-o mult mai târziu. Astfel, de cele mai multe ori, prin tinerețe, în timp ce oamenii din jurul meu aveau și măști, și ochelari fumurii, și chiar și mănuși ca să fie absolut siguri că nimeni nu le ghicește nici limbajul corpului și nu le aude respirația, eu eram singura așa cum m-a lăsat natura. Singura fără mască într-o lume a măștilor. Și în naivitatea mea, după ce-mi puneam sufletul pe tavă (de obicei în fața cui nu trebuia) ajungeam deseori să fiu scuipată. Așa că am învățat. Din propriile-mi greșeli, din păcate și nu cum învață înțelepții, din ale altora. Am învățat să port mască. S-o port corect și demn pentru a mă proteja de virusurile și microbii altora.

Mi-a luat mult, dar acum știu să filtrez informațiile pe care le transmit, să omit lucruri dacă nu vreau să vorbesc despre ceva anume, să vorbesc doar când sunt întrebată, să nu dezvălui informații nesolicitate despre mine, să dau atât cât primesc sau să împachetez în ambalaje frumos colorate replicile mai enervante așa cum îi aranjez frumos copilului în farfurie legumele care nu-i plac. Și, mai ales, am învățat și încă învăț cum să-mi selectez oamenii.

Man Ray (Emmanuel Radnitzky) Noire et blanche, 1926

Și azi, după mai bine de trei decenii de la episodul cu acel oușor, încă sunt suficient de deschisă pentru a le răspunde oamenilor la întrebarea ce-am mâncat. Mi-au trebuit însă ceva ani să nu le dezvălui și ce condimente mi-am pus în mâncare, dacă am băut un pahar de vin la acea masă sau doar apă chioară, cu cine am luat masa și cine a spălat vasele. Pentru că detaliile astea țin de viața noastră privată și ea trebuie protejată așa cum simte fiecare s-o facă.

E dreptul meu să port mască și, într-o lume a măștilor, aleg s-o fac.

Guest post by Florina Turuga

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ce timpuri sunt astea? Refuz să trăiesc așa!

Profesorii vor cădea unul după altul la datorie. Dacă, printr-o minune, nu de covid, atunci de epuizare. Ei, și?

Țața Frosa și Gigel

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro