Eram un mincinos desăvârșit

11 February 2016

andi valachi

Miriam Soare a scris recent despre minciună. E un subiect interesant și aveam ceva în lucru pe această temă, dar din cu totul alt unghi. Articolul ei, însă, m-a incitat să scriu ceva personal despre minciună.

Copil fiind, am mințit. Nu pentru că îmi stătea în fire, ba chiar dimpotrivă. De frică. Mă simțeam atât de rău conviețuind cu minciuna încât, atunci când mi se părea că adevărul poate fi suportat, mărturiseam singur. Îmi era frică de reacții violente pe care nu le puteam potoli cu justificări, promisiuni – pentru că erau instantanee și fără drept de apel. Nu vreau să fac un mare caz – fiecare face educație după propriul caracter și propriile învățăminte. Mama doamnei Soare o altoia când mințea. A mea mă altoia când nu mințeam sau când nu mințeam bine, așa c-am făcut ce trebuia să fac. M-am specializat în minciuni.

Am învățat curând că minciuna cea mai bună este cea îndoită cu adevăr, cât de mult adevăr. Redescopeream roata – priviți mass-media de azi care brodează inepții, dar menține un sâmbure de adevăr în orice – dar era un lucru mare pentru un copil de 10-12 ani. Adevărul din minciună, la rândul lui, trebuie consolidat de detalii. Odată povestea croită în minte – împănată cu adevăr, cu detalii coerente și nume de martori pe care este dificil să-i contactezi – trebuia să lucrez la livrarea minciunii. Nefiind în firea mea să spun minciuni, mă bâlbâiam, mi se punea un nod în gât și maică-mea – un detectiv mai bun decât Miss Marple – m-ar fi mirosit imediat. Așa că repetam povestea în minte de multe ori – 3-4-5 ori – și încercam să-i găsesc cusur. Unde găseam, completam cu un detaliu – aruncat în fugă, aparent neimportant, dar relevant pentru o minte suspicioasă care vrea răspuns la orice.

Minciună

Din clasa a IX-a mai departe eram un mincinos desăvârșit. Îmi amintesc o situație nostimă dintr-a X-a. Profesorul de mate, ca regulă, nu ne verifica temele uzual. O făcea aleator – cred că pentru că agrea genocidul și așa avea șansa de a prinde mai bine de jumătate de clasă fără teme. Așa s-a întâmplat într-o zi când, din cei circa 27-30 de elevi prezenți, a găsit 14 fără tema făcută. Ne-a ridicat pe toți în picioare (ce, doar nu credeați că eram dintre cei care și-o făcuseră?!). „De ce?,” a întrebat el – era un om cinstit și te trata corect. Majoritatea au spus că nu avuseseră lumină , vreo doi că au fost bolnavi, alții c-au absentat la ora trecută și că n-au avut de unde să ia tema – prostiile uzuale. Eu am știut că trebuie să-i dau o încercare onestă de a minți cu har:

Îmi cer scuze, tovarășe profesor! Nu știu cum să vă spun… N-am niciun motiv bun. Pur și simplu, ieri seară unchiul și mătușa mea au venit în vizită inopinată. Au venit și verii mei cu ei și am stat de vorbă, s-a mâncat, râs și… Au plecat abia după 11 PM și la acea oră chiar n-am mai avut chef să-mi fac tema la mate. Am crezut că o pot face dimineață, dar taică-meu a uitat să mă trezească mai devreme. Da, aș fi putut s-o copiez de la un coleg în pauză, până la ora dumneavoastră, dar ce sens ar fi avut – doar de formă!”

Era o minciună, dar n-aș numi-o ordinară, pentru că mie și acum îmi place. Nu venise nimeni în vizită. Nu îl rugasem pe taică-meu să mă trezească mai devreme. Nici nu-mi trecuse prin cap s-o copiez de la un coleg – timp de pauză pierdut; eu pariasem pe faptul că nici de data aceasta nu ne va verifica.

Întunecat la față, profesorul a deschis catalogul și a spus răspicat: „Toți aveți un PATRU, ca să vă învăţaţi minte! Toți… cu excepția lui Valachi. Măcar el a avut bunul simț să-mi spună adevărul și nu m-a luat cu abureli.”

Este dificil să spui adevărul. Asta-i foarte adevărat. Când, însă, m-am maturizat cât de cât (și acum muncesc la asta), am realizat că un om care dorește să se simtă bine în propria lui/ei piele trebuie să facă și să spună ceea ce crede că este corect, nu ceea ce este ușor. Pentru că știam cât e de dificil să spui adevărul, așteptam cu neliniște momentul când Gabriel, fiul meu, va începe să mă mintă. Eram însă decis să-i ușurez, pe cât posibil, destăinuirile pentru ca să avem o șansă la comunicare. Primul moment semnificativ a venit când avea 8 ani. Răsfoind „jurnalul” – un caiet în care noi trimiteam mesaje învățătoarei și ea ne trimitea mesaje, griji, anunțuri –  am descoperit un mesaj criptic „Vă rog să-i spuneți lui Gabriel să fie mai atent cu foarfeca!”.

– Ce vrea să spună cu asta?
– Nu știu…, a început el șovăitor.
– Ei, cum așa?! În mod cert s-a întâmplat ceva de a scris în jurnal.
– Păi… am tăiat din greșeală o poză.
– Așa, și? Ce mare scofală c-ai tăiat o poză?
– Păi…  era o poză la care țineam mult și mi-a părut rău.

Aceasta se petrecea la after-school, înainte de a merge spre casă. Deși eram sigur că inventează, am realizat că nu voi obține mare lucru de la el, așa că m-am prefăcut mulțumit de răspunsuri. Cât am gătit și am pus cina mi-a trecut gândul cel bun. Pe când spălam vasele, am spus relaxat (eram cu spatele la el):

– Gabriel! De îndată ce termin aici, am să-i răspund în scris învățătoarei că (și aici am schimbat puțin vocea într-una gravă) tu vei fi mult mai atent cu foarfeca și nu vei mai tăia niciodată poze, mai ales pe cele la care ții și-ți plac mult.

L-am văzut  cumpănind situația în cadrul ușii de la bucătărie. Realiza ce am dorit eu să realizeze, că tocmai am tăiat, încă și mai mult, picioarele minciunii lui și că mâine va fi dezvăluit.

– Tată…, a început el șovăitor. Nu… nu am tăiat o poză.
– Ah, nu?!, m-am prefăcut eu surprins, tot fără să mă întorc, mai ales ca să nu-l intimidez. Dar ce-ai făcut cu foarfeca?
– Mi-am tăiat părul! Îmi pare rău.

Mi-a povestit cum, din plictiseală, la ora de „artă”, în loc să decupeze chestii și să le lipească pe „tablou”, a folosit foarfeca pentru a-și tăia vreo 2 șuvițe de pe margine. Mă stricam de râs… dar pe dinăuntru. Noroc că eram cu spatele întors și nu a putut observa străduințele mele de a mă abține. Era nostim fără doar și poate, dar cumva am intuit că e un punct de inflexiune, decisiv. Mai spusese câte o minciunică de moment, dar niciodată nu mințise despre școală, niciodată atât de gogonat. Am rămas tăcut vreo 2-3 minute – pentru a da importanță cuvintelor cu care plănuiam să continui. Când am vorbit, am folosit un ton scăzut, grav, de înmormântare.

– Gabriel. Ai făcut un lucru îngrozitor. Nu vorbesc de faptul că ți-ai tăiat părul – asta mai e cum mai e, deși nu-s deloc de acord cu asemenea lucru. Vorbesc de minciuna pe care ai încercat să mi-o spui. Știi ce faci cu minciuna? Distrugi încrederea pe care o am în tine și aia se va reface foarte greu, poate niciodată. Fără încredere în tine, nu voi avea altă soluție decât să verific mereu, zi de zi, adevărul celor pe care mi le spui – și asta ne va face, amândurora, viața foarte grea.

Abia aici am închis robinetul și m-am întors la el și l-am privit în ochi. Seriozitatea discursului meu îmi amorțise amuzamentul și puteam să am mimica potrivită. A început să plângă și să-mi jure că îi pare rău, că n-o va mai face niciodată, că… I-am mai spus, pe aceeași idee cu cea a mamei doamnei Soare:

– Acum nu voi întreprinde nicio acțiune. Te voi ruga doar să te retragi la tine în cameră și să te gândești la ce-ai făcut. Eu sunt trist acum și nu te prea suport. Te iubesc, dar nu te suport prea bine acum. Data viitoare, însă, poți fi convins că vei fi pedepsit foarte aspru – nu musai pentru ce ai făcut, ci pentru minciună și distrugerea relației dintre noi.

I-aș mai fi spus eu multe, toate la fel de „pildoase”, dar mi-am amintit de sfatul mamei lui:  „Nu vorbi mai mult de 5 minute – după aia nu te mai ascultă. Mesaje scurte, ca pentru căței. “

A plecat amărât, plângând. Dacă vă întrebați… da, îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că e okay, că n-a făcut mare poznă și că nu e musai să fie supărat. Dar ce mesaj confuz ar fi ieșit din această manifestare? Ce-ar fi înțeles? Cum ar fi înțeles deosebirea dintre această minciunică și cea de peste 5-6 ani în care mi-ar fi spus că doarme la un prieten, când, în fapt, stă în parc peste noapte, consumă alcool și fumează marihuana? L-am îmbunat doar la culcare, peste vreo 2 ore. I-am spus că voi încerca să uit acest incident, dar că am nevoie să-mi spună adevărul fără să-i fie teamă de consecințe – care vor fi moderate.

A funcționat. Ca un bulgăre de zăpadă, a condus la adevăr și la transmiterea altor pilde, spun eu, bune. Confirmarea am avut-o la vreo trei luni. La after-school mi s-a spus că a lovit un alt copil. În drum spre casă l-am întrebat dacă-i adevărat. N-a ezitat să-mi confirme. De ce? Pentru că acel copil a spus că înșală la un joc și încalcă regulile. Și? Da, înșela. (chiar așa merg discuțiile – nu este un extrovert și comunicăm prin întrebări și răspunsuri scurte). I-am spus, perfect calm, că mi se pare absurd să lovească pe cineva pe care l-a prins cu minciuna. M-am dat de exemplu pe mine – un exemplu negativ „Da, încalc legea și conduc cu 10-20 km/h mai mult decât spune legea. Atunci când, însă, sunt oprit de poliție știu că n-am niciun drept să mă mânii pe polițistul care își face datoria – iau amenda, o plătesc și rămân supărat doar pe mine însumi.”

Pe Andi îl găsiţi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte

Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?

Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Andi V. / 14 February 2016 21:03

    Sper ca nu va referiti la mine ci in general sau, poate, la o problema personala . Nu pot face mai clar decat cele ce am scris: da, am facut multe lucruri reprobabile la viata mea dar cred ca macar in ultimii 15-17 ani mi-am trait viata foarte coerent, foarte cinstit. Da, stiu sa mint – si asta ma ajuta sa prind adesea cu minciuna pe cei din jur. Se spune in engleza “trebuie sa fii unul ca sa recunosti unul”. Am fost si, daca n-as crede atat de mult ca minciuna este coroziva, poate ca inca as mai fi.
    Sunt insa, in proportiile omenesti, un om onest.

    Reply
  2. Daria / 13 February 2016 9:14

    @Andi V. Ma scuzati pentru impolitetea de a-mi fi dat cu parerea la postarea dumneavoastra, pe niste subiecte de tin de profesia mea. Aveti dreptate, nu sunt un psiholog bun fiindca am indraznit sa-mi insusesc cunostintele din tratatele scrise de catre cei mai documentati ca mine si din practica de zi cu zi, nu de pe wikipedia sau google, ca mai toti semidoctii care scriu despre orice , incepand cu psihologia ( mai nou, tot romanu-i psiholog) si terminand cu undele gravitationale. 🙂 .
    Revenind la minciuna, as dori sa va intreb cine v-a mintit ca aveti talent in ale scrisului? Cine v-a mintit ca sunteti un priceput in ale psihologiei si relatiilor interumane? Cine v-a mintit ca sunteti detinatorul adevarului absolut? Eu cred ca va mintiti singur!

    Reply
    • Andi V. / 14 February 2016 8:10

      Vax albina. N-am pretins că sunt un mare psiholog și nici acest articol nu este un tratat de psihologie iar Catchy nu este Psychology Today. Puteți să mă numiți semidoct și sfertodoct – și nu veți obține de la mine o reacție de om jignit. Eu știu cine sunt.

      Doamnă, v-am mai explicat și v-o mai explic o data deși înțeleg că e o problemă emoțională de a accepta ceea ce vă spun:
      În momentul când ca psiholog, abordați un om pe care vreți să-l corectați, în modul în care ați făcut-o, v-ați descalificat singură ca profesionist. Nu aveți diplomație, nu aveți moderație și nici toleranță – nu aveți calitățile de bază ale unui psiholog.

      Aveți în schimb mult activism dar, pe continentul nord-american am întâlnit atât de mult activism cât să-mi ajungă pentru 3 vieți și sunt saturat de aceste pasiuni. Doctor, heal thyself!

      Reply
    • Andi V. / 14 February 2016 16:38

      Vax albina. N-am pretins că sunt un mare psiholog și nici acest articol nu este un tratat de psihologie iar Catchy nu este Psychology Today. Puteți să mă numiți semidoct și sfertodoct – și nu veți obține de la mine o reacție de om jignit. Eu știu cine sunt.
      Doamnă, v-am mai explicat și v-o mai explic o data deși înțeleg că e o problemă emoțională de a accepta ceea ce vă spun:
      În momentul când ca psiholog, abordați un om pe care vreți să-l corectați, în modul în care ați făcut-o, v-ați descalificat singură ca profesionist. Nu aveți diplomație, nu aveți moderație și nici toleranță – nu aveți calitățile de bază ale unui psiholog.
      Aveți în schimb mult activism dar, pe continentul nord-american am întâlnit atât de mult activism cât să-mi ajungă pentru 3 vieți și sunt saturat de aceste pasiuni. Doctor, heal thyself!

      Reply
    • Just me / 24 February 2016 22:42

      Buna ziua, doamna Daria Cancel,

      Am citit cu foarte multa atentie articolul, dar si cu mai multa atentie comentariile.
      Sunt fprofesoara de mai mult de 20 de ani. Incerc sa empatez mereu cu elevii. Pot sustine ca anume aceasta calitate m-a ajutat sa fiu apreciata de elevii mei in cele 4 tari (pe doua continente) unde am predat matematica.
      Afirm, si afirm cu seriozitate si responsabilitate, ca nu mi-as permite niciodata sa ii spun unui elev ca e nul in matematica, ca se minte ca e bun, chiar daca eu in sinea mea asa as crede (adevarul e ca nu cred ca exista copii prosti, mai curand exista profesori care nu au destule cunostinte sa sa ii faca pe copii sa iubeasca acesta materie).
      Mai mult, cand un parinte vine si imi spune cum sa predau lectii, ce metode sa folosesc, ce strategii, sau ca sunt buna sau nu, il intreb daca e specialist in domeniu. Daca da, atunci il ascult cu cea mai mare atentie si sunt de acord sa ma adaptez la ce e mai bun pentru copii, daca consider ca e corect si daca acel parinte a avut argumente destul de bune ca sa ma convinga ca gresesc.
      In caz contrar, adica cand parintele nu e de specialitate, il ascult, dar numai in cazul cand imi vorbeste frumos si cu respect si iarasi, daca imi vine cu ergumente bine fondate.
      Altfel, am mereu o replica, pe care v-o adresez si dumneavoastra: Va asociez cu Mozzart care vine sa il invete chimie Mendeleev.
      Inainte de a arunca cu pietre, veniti cu argumente clare si fondate si demonstrati ca ceea ce e scris mai sus nu are stil, nu e interesant, nu e profesionist.
      Dar sa stiti ca va inteleg perfect. Dat fiind anturajul in care traiti si felul de oameni care va inconjoara, sunteti obisnuita sa fiti rea cu cei din jur.
      Va recomand sa mai iesiti din Romania, nu doar in vacante, dar si pentru o jumatate de an macar. Daca vreti, va invit la mine in Montreal, in Canada, sa va fac cunostinta cu oameni care nu ar ridica vocea decat daca ar fi in pericol de moarte (dar ma indoiesc ca si atunci ar face-o) si nu ar jigni oricat de frustrati ar fi. Zambesc mereu si te fac sa te simti bine, sa vrei sa dai mai mult, sa fii mai bun, sa fii mandru de ceea ce faci si sa nu iti fie frica sa gresesti, ceea ce spre regret, nu intalnesti faorte des in Romania.
      Imi pare rau de dumneavoastra ca nu aveti sansa sa traiti inconjurata de oameni care sa impartaseasca bunatate si caldura sufleteasca.
      Numai bine si ganduri buna!

      Reply
  3. lotusull / 12 February 2016 20:28

    V-am răsfoit puțin blogul personal. L-am întâlnit acolo și pe fiul dvs – emoticon smile.
    N-aș dori să vă discut băiatul și nici metodele alese în a-l educa. Motivul e simplu.
    Presupun că orice părinte relativ echilibrat va alege, într-o situație dată, ceea ce consideră a fi bun la momentul respectiv. Inclusiv eventualele erori.
    Despre minciună și adevăr – ambele vin la pachet cu consecințe. Aș zice că e doar o chestiune de decizie. Ce te faci însă când cu adevărul tău, evitând să minți, rănești pe cineva? Cum e când alegi să te minți, întrucât realitatea nu e suportabilă? Nuanțe:)

    Reply
    • Andi V. / 12 February 2016 21:28

      Multumesc, Lotusull, pentru vizita la blog. Sunt intrebari excelente (nu, nu mint). Cred ca și Miki puncteaza ceva despre complexitatea situatiilor asa ca am (si ea surprinde situatii reale).
      Candva, cineva mi-a pus o intrebare care se dorea retorica: “Ce-i mai bun – adevarul sau minciuna?” (fiind o persoana ranita de minciuna stiam fara dubiu ce raspuns doreste). Dar, asa cum punctati, lucrurile par complicate – putem gasi cazuri practice care sustin ambele argumente. Uneori e asa, alteori altfel. “Depinde”, insa, nu este un raspuns (pentru mine, macar). Eram in garaj si mi-au picat ochii pe trusa de scule… adevarul si minciuna sunt “USTENSILE sociale” atata tot. Nu le putem categoriza decât în raport cu situația.
      Da, dar e simplu sa intuim ca e gresit sa folosim ciocanul la surub si surubelnita la cui, insa e mult mai complicat sa deslusim situatiile, nu?! Asa ca am inceput sa caut un raspuns general pentru “cum sa stiu cand minciuna e adecvata si cand e adecvat adevarul”. Pai, daca folosim acea scula ca sa ne gratificam pe noi insine – e GRESIT. Daca o folosim ca sa obtinem protectie de consecinte rezonabile cu fapta, sa obtinem un avantaj material sau emotional, să ne satisfacem defectele – e GRESIT. Atunci cand o facem pentru ca acei pe care-i mintim sa fie beneficiarii – atunci e CORECT.
      Da, dar mai e o problema: in aceeasi situatie, doi oameni pot avea preferinte diferite. I.e. Confruntati cu vestea ca partenerul/partenera ii inseala, unii ar putea spune “Da, vreau sa stiu – sufar si-mi trece dar nu traiesc in minciuna”, in timp ce altii se vor teme de adevar si vor prefera politica strutului (valida si aia – avem cateva reactii tipice la primejdie/criza).
      De obicei, aceste dileme se pun cu respect la cei la care tinem, cu care avem legaturi. N-am sa ma apuc sa-i spun unui vecin cu care nici macar nu ma salut “nevasta-ta te inseala”. Cand persoana e apropiata, stim, de obicei, ce anume isi doresc sa auda – adevarul sau minciuna – si cred ca trebuie sa le-o oferim.
      Greseala este ca, deseori, oamenii – si cu bune intentii – ofera celorlalti ceea ce-si doresc pentru ei insisi. Asta cauzeaza multe probleme.

      Reply
      • lotusull / 14 February 2016 20:02

        Cu cele mai bune intenții, propun să dez-problematizăm:)
        Am găsit- atât în articol, cât și in fiecare comentariu, cel puțin o idee bună/ valoroasă (la modul subiectiv, ptr că se potrivește felului meu de a fi, am votat ca intervenție, replica lui Steve – nu că asta ar fi relevant, dar n-am scăpat ocazia de a vorbi despre mine 🙂 )
        Nu credeți că uneori ne încrâncenăm prea mult în a ne demonstra unul altuia cum că castelul de nisip construit nu e nici perfect, nici măcar perfectibil? Omenește. Fiecăruia din noi i se mai gonflează Egoul. Ori e obosit. Ori scapă frâiele.Ori alte motive.
        N-ar fi grozav dacă celălalt ar avea permisiunea simbolică de a spune orice, iar noi am avea acea detașare de a nu lua nimic personal? De a menține acea distanță liberă și calmă, de a primi orice experiență/ punct de vedere al celuilalt fără patimă?
        În virtutea furescurilor în formă de inimioară ce le-am mâncat, sperând că nu visez la comunicarea ideală, propun să ne relaxăm. E mai simplu. Exceptând jocurile de putere/ dorința de a-l înfrânge, controla pe celălalt – pe marginea unor subiecte, chiar se pot naște discuții fascinante.
        În loc de concluzie. În like-uri sau dislike-uri să fie? În replici spontane sau mai profund ticluite? Cu spada scoasă sau cu un dram de blândețe? 🙂

      • Andi V. / 15 February 2016 1:38

        Nu stiu (chiar nu stiu) cui sunt adresate aceste randuri. Sper ca nu mie. Am obosit si eu de acest joc. Am obosit de tot. Imediat ce am re-aparut pe Catchy simt (sau poate e doar paranoia) ca mi se platesc niste polite vechi – si orice as spune este imediat ascuns (am vazut 4 dislike-uri in 5 minute – pot s-o fac si eu, doar lucrez in IT, sa-mi revotez comentariul dar e un efort putin mai mare decat a reposta si a arata ca pot fi si eu la fel de copilaros). N-am devenit agresiv decat, de obicei, dupa a 2-a sau a 3-a postare agresiva.
        Ce mi se pare ca nu se intelege este ca beneficiile mele nu sunt deloc semnificative. Unii din autorii de aici au bloguri si vor sa le promoveze, au publicitate sau o lansare de carte. Eu stiu perfect ce mi-ar aduce like-uri pe Catchy dar aleg sa nu ma cantonez in acea zona. De ce? De ce, la capatul unei zile extrem de incarcate si stresante mai cheltuiesc 40-50-60 min pt un textuletz – daca bani nu fac, faima nici atat (nu voi deveni un bestseller cu 100 de like-uri, nu?)? Pentru ca sa dau oamenilor de gandit – pro si contra – si, vorbind civilizat, sa ne imbogatim unul pe altul.
        Oricum, totul este – asa cum subliniati – luat in personal. Daca public un rezumat al unor experimente – “Hai, lasa-ne, ca stim. Ne iei de prosti?”. Daca public o povestioara despre viata – sunt scos drept abuzator de copii, semidoct s.a.m.d. Orice incercare de dialog este imediat ascunsa (nu toate sunt incercari de dialog dar… am spus c-am obosit) – lucru pe care-l iau drept ceea ce este, o cenzura nemeritata de un limbaj suburban.

        Am plecat cu ideea scriind aceste bucatele ca nu voi primi mai mult decat, poate, un “multumesc” pentru voluntariat, pentru timpul pe care-l rup de la alte proiecte… in nici un caz atata negativitate. Nu-ti place cum gandeste un om, nu-ti place cum scrie… nu-l mai vizita, nu-i mai citi articolele (e o idee buna sa te protejezi psihic de lucrurile care-ti cauzeaza frustrare si iritare). In schimb, o parte din cei care citesc (simt eu, nu stiu daca-i adevarat) se comporta ca si cum ar fi platit 10 eu/articol si au fost adanc dezamagiti de calitate…

        Mai am si un blog financiar pentru romani (/bugetfamilial după adresa de baza a site-ului meu). De ce? Nu pentru ca mor ca sa studiez legislatia romaneasca de pensii, de investitii. Nu pentru ca am mult prea mult timp liber si n-am ce face sau simt o nevoie arzatoare sa ma dau destept (stiu cine sunt, n-am nevoie de validari facile). Am avut privilegiul de a fi expus unor cunostinte si, sincer, din inima, cred ca pot sa le economisesc romanilor un sfantz sau doi si, astfel, sa le fac oamenilor viata dificila un pic mai buna.

        Daca am inteles bine si mesajul era o pledoarie pentru echilibru (am si eu bucata mea de vina, bineinteles) si pentru renuntarea la acest joc de like-dislike, va multumesc din suflet. Nimic nu m-ar bucura mai mult decat sa dialogam civilizat – sa discutam idei si nu unii pe altii.

      • lotusull / 15 February 2016 17:18

        Da, ați înțeles bine, mesajul meu era o pledoarie pentru echilibru 🙂
        Nu aveți pentru ce să-mi mulțumiți. Am avut cândva un blog si ceea ce am scris e o concluzie și a experimentării acestui lucru. Ca să relaxăm complet situația, vă dați seama, am avut bafta ca aproximativ 99% din cititorii mei să fie zen:) Nu a fost cazul să blochez pe nimeni ori să șterg vreun comentariu. A fost o singură situație când am ales să nu răspund.
        Chiar și comentariile ascunse se pot citi și încă la fel de bine ca cele neascunse. De fapt, nici nu contează prea mult asta. M-am tot întrebat care o fi mecanismul din interiorul nostru ce ne determină ca uneori să dăm like/ dislike, alegând să nu comentăm. Personal apelez la metoda asta din comoditate. Dar nu e o explicație completă.
        (Am citit între timp ultimul articol al doamnei Miriam. M-am gândit cât de mult timp pierdem uneori în jocuri copilărești și cât de prețios ne e de fapt acest timp, atunci când îl avem)
        Despre stropul de detașare cred c-am pomenit în comentariul anterior. Momentan, cam atât:)

  4. steve / 12 February 2016 19:11

    Pentru o relatie sanatoasa , in viziunea mea , ar fi trebuit sa-i spui doar ca si tu ai mintit la viata ta deci nu prea poti fi pacalit usor , totul pe un ton amuzat , amical , mai ales daca copilul este foarte sensibil !

    Daca metodele particulare pot fi dezbatute, articolul este foarte bun ! Prin sinceritate !! 🙂

    Reply
    • Andi V. / 13 February 2016 0:37

      Multumesc, Steve. Asa cum spuneam, am o relatie sanatoasa cu Gabriel – lucrurile s-au normalizat (a durat 1-2 ani dupa divortul meu din 2007).
      Stiu ce spune “intelepciunea vremii”: daca vorbesti cu copilul ca si cu un adult, el intelege si toate-s okay. Bazandu-ma pe stiinta reala stiu ca mintile noastre sunt complet diferite – creierul uman se maturizeaza dupa 17 ani, deci filosofia mea e diferita de intelepciunea vremii. Imi place sa cred ca e o fuziune intre vechi si nou, o cale pe care eu o vad ca fiind de echilibru.
      In plus, ca un mincinos evoluat stiu ca ORICINE poate fi pacalit (inclusiv subsemnatul) – maica-mea este cel mai bun detector de BS pe care l-am intalnit si totusi am pacalit-o de un numar de ori.
      Nu – nu cred ca un ton usor amuzat ar fi subliniat gravitatea momentului. Pentru mine era un punct critic, de inflexiune – cand el avea de ales drumul A sau B. Desi n-am plecat la drum cu ideea sa-l fac sa planga cred ca am procedat corect: n-am tipat, nu l-am atins, n-am facut nimic decat sa subliniez o problema masiva in dezvoltare.

      Daca aceste lectii nu sunt asimilate la varste mici (e tot o parte a filosofiei mele) predarea lor la 14-16-18 ani, cand parintii se confrunta cu dezastre, nu mai are nici o importanta. Cum spunea Judge Judy (reality-show din A de Nord): “Cum stii ca un adolescent minte? Te uiti sa vezi daca i se misca buzele.”

      Evident, nu cer nimanui sa urmeze filosofia mea. Sincer, daca as mai fi avut un alt copil, cu alt caracter, nu stiu daca as fi folosit aceeasi metoda – ce merge cu unul (rusinarea), nu merge deloc cu altul. Copiii nu vin cu manuale desi fiecare parinte pare sa aiba unul pe care-l ofera celorlalti 🙂 (eu am spus o poveste personala, n-am spus ca e universal aplicabila).

      Reply
  5. Miki / 12 February 2016 18:25

    @Andi V. Minciuna are picioare scurte, dar se stie ca adevarul are picioare lungi si o prinde intotdeauna din urma, nu-i asa ?

    Reply
    • Andi V. / 12 February 2016 19:13

      @Miki Desi am o memorie de termen lung f. buna (nu ma laud, din anumite privinte este un blestem), merg dupa principiul “daca spui adevarul, n-ai nevoie de o memorie excelenta”. In medie, majoritatea sunt usor de prins cu gogonica – fie spun aceeasi poveste, inflexibil, cu aceleasi cuvinte (deci au invatat un text), fie schimba povestea cand o repovestesc si prin juxtapunere poti oarecum intrevedea adevarul. Imi imaginez ca si eu pot fi prins la fel asa ca… de ce sa “ma” risc?

      Reply
      • Miki / 12 February 2016 19:56

        Banuiesc ca nu este nevoie de o memorie foarte buna cand vine vorba de a minti prin omitere, de exemplu.

      • Andi V. / 12 February 2016 20:12

        A trebuit sa ma gandesc putin la asta. 🙂 Asa ar parea la prima vedere. Cred ca trebuie totisi sa-ti amintesti ce detalii anume ai omis. Imi amintesc o situatie in care cineva mi-a spus aceeasi poveste de circa 4 ori in 6 luni si de fiecare data omitea altceva decat in instantele anterioare si, in schimb, punea un alt mic detaliu care facea povestea tot mai relevanta.
        Minciuna prin omisiune insa ma irita cel mai mult. Simt ca lipseste ceva si n-o pot demonstra… si am o strategie tampita (functioneaza dar cu costuri): irit persoana pana nu-si mai tine gura. Si este un tip particular de minciuna prin omisiune – care foloseste speranta impotriva mintitului: intr-un cuplu, unul din parteneri intreaba pe celalalt: “Tu ai pe cineva?” si raspunsul este “Dar tu ce crezi?”… si acesta crede/trebuie/vrea sa creada ca NU.

      • Miki / 12 February 2016 20:45

        Intr-o mica sau mare masura toti mintim, fie prin omitere, fie prin redirectionare, negatie , se mai intampla chiar sa spunem minciuni terapeutice, care ii ajuta pe semenii sau partenerii nostri sa se simta mai bine cu ei insisi. Ca tot ai exemplificat o situatie ipotetica dintr-un cuplu, mi-a venit in minte cum ne mintim partenerii spunandu-le ca sunt mai destepti, mai frumosi sau mai performanti in ale amorului, decat sunt in realitate. Daca am spune de fiecare data ce gandim am ramane singuri pe vecie. 🙂 . Minciunile benigne sunt bune in multe dintre intamplarile vietii. Cele maligne sunt rele si distrugatoare de vieti. Cred ca totusi cel mai rau este sa ne mintim pe noi insine. 🙂

      • O alta / 12 February 2016 22:20

        @ Andy V, probabil stai bine cu memoria pe termen lung, nu te contrazic, dar, iti mai pot spune ceva, ea este si limitata, si selectiva, adica, cu alte cuvinte, pui accent pe ceea ce-ti convine tie. Dupa care, incepe prelucrarea… :)) Pentru a nu mai adauga faptul, ca ceea ce pentru tine e intr-un anumit fel, pentru altul, poate fi total altfel. Depinde de pozitia pe care o adoptam fiecare, cand privim dintr-un anumit unghi lucrurile. 🙂

  6. O alta / 12 February 2016 18:09

    @Andy V, sper pentru tine si pentru copilul tau, sa faci diferenta intre ceea ce inseamna educatie, si ceea ce inseamna manipulare. Nu de alta, dar, in functie de cum o vezi tu, s-ar putea sa ai si rezultatele. O faci pentru viitorul copilului si pentru linistea ta pe termen lung, nu pe termen scurt.

    Reply
  7. Andi V. / 12 February 2016 16:38

    Apropo, Daria, tind să cred că ai dreptate că doar “întâmplător” aria ta, exagerat numită “de competență”, este psihologia copilului. Copiii sunt oameni – oameni mici – și oamenii, mici și mari, trebuie abordați ca niște oameni. Uneori vor plânge – am plâns și eu, toți am plâns…
    Am stat nopți încărcat de remușcare că l-am certat – mama lui nu are asemenea probleme – și nu m-am simțit bine cu mine dar la capătul unei asemenea nopți am decis că împlinirea datoriei mele de părinte nu se măsoarî în cât de bine mă simt eu cu mine însumi ci în educația pe care i-o dau.
    Ieri am văzut titlul excelent al unui articol “Dacă nu îi dați voi, părinții, lecții cu dragoste, va veni timpul când îi va da viața lecții fără dragoste”.

    Reply
  8. dia / 12 February 2016 12:54

    interesant. domnule V. esti un minicinos desavarsit 🙂

    Reply
    • Andi V. / 12 February 2016 17:35

      @ Nu pot intoarce complimentul, “dia” – tot ce pot spune de cineva care face o asemenea afirmatie, fara nici un argument, este c-a pierdut o sansa excelenta ca sa taca.

      Reply
  9. Faiantaru' / 12 February 2016 10:36

    Din grupul ABBA numai blonda stia notele, pare-se ca nici ea prea bine, facuse ceva ore de muzica candva. Ca nu stiau sa cante dupa partitura i-a impiedicat s-ajunga cea mai vanduta formatie vreodata ? Cam asa cred ca e si cu vocatia de parinte si cu oricare alta. Unii o au, altii nu. (deh, Andi, se-ntampla ca mai toti sa avem probleme cu “antitecile”, la impacatul verzei cu capra si tocma-n asta sta provocarea, n-ai ce-i face). Asa ca … nu mai pleca urechea la ce zice lumea si da-i bataie, dupa cum stii tu mai bine. La figurat, fireste ! 🙂

    Reply
  10. Andi V. / 11 February 2016 23:49

    Ce bine le știi tu pe toate, Daria! Despre lacrimi am să-ți spun că oamenii (mici și mari) plîng uneori pentru că le este rușine, nu numai din maltratare. Și bine fac – e semn că deosebesc binele de rău.
    Ca un comentariu general – dincolo de teoriile pe care toți le vehiculăm, există o singură măsură a corectitudinii valorii teoriilor și aplicatorului: practica. Practica validează tot ce am făcut, și mama lui și cu mine, mult mai bine decât un cor de 100.000 de oameni care m-ar aplauda. Am o relație excelentă cu fiul meu, ieri mi-a arătat (falos ca un cocoș) media pe acest semestru (92%), avem o comunicare deschisă și-mi povestește de relatiile personale din afara casei (cu colegi, cu fete pe care le place).
    Nu știu dacă ai copii, dacă sunt mici sau mari, ce și cum – nu uita că, de pe poziția de cititoare, ești protejată de orice critică – dar îți doresc și ție să ai o relație măcar la fel de solidă cum o am eu cu fiul meu.

    Reply
    • Daria / 12 February 2016 0:57

      Intamplator aria mea de competenta este psihologia copilului, de aceea imi permit sa formulez opinii. Banuiesc ca si tu ai oarece pregatire in acest domeniu din moment ce abordezi cu atat de multa dezinvoltura acest domeniu atat de vast ( ti-am mai citit o postare sau doua pe subiecte ce tin de psihologie). Daca nu, ar fi pacat sa duci in eroare cititorii care doresc o indrumare competenta in educarea propriilor copii. As dori sa repet ca un copil de 8 ani, nu plange decat atunci cand are o stare anxioasa pronuntata, generata de atitudinea nepotrivita a unui adult sau atunci cand se loveste la joaca. Nici copiii , nici maturii nu plang de rusine decat atunci cand cineva le accentueaza in mod deliberat acest sentiment. A induce sau accentua cuiva sentimente de culpabilitate sau rusine profunda, a-l face sa planga, inseamna sa-i creezi o trauma emotionala. Copiii netraumatizati emotional, nu plang cand sund admonestati, ci isi recunosc greseala, isi cer iertare, promit ca nu o vor mai repeta si pleaca veseli la joaca. Nu contest metodele tale de educatie, fiecare parinte este liber sa procedeze asa cum crede de cuviinta. Rezultatele se vad in timp, atunci cand copilul porneste pe drumul sau si se desprinde de autoritatea parinteasca. Felicitari pentru scorul obtinut. Am si eu copiii, un baiat student la Oxford University si o domnisorica care se pregateste de bacalaureat. Am crescut doi copii fericiti, independenti, veseli, integrati social, care nu au plans niciodata fiindca niciodata nu i-am amenintat cu distrugerea relatiei dintre noi, fiindca le-am vorbit mult -nu 5 minute ca la caini, pentru ca le-am respectat opiniile si pentru ca i-am asigurat ca le vom fi aproape la bine si la rau.

      Reply
      • Alta Daria / 12 February 2016 2:22

        În afară de lovitul la joacă, copiii tăi au plâns vreodată, Daria? Doar retoric, nu vreau să intru în polemici…. Unii părinți sunt doar părinți, nu sunt si psihologi. Si îsi iubesc copiii la fel de mult, si îi educă asa cum stiu ei mai bine. De la teorie la practică e distanță mare. Fiecare părinte decide ce e mai bine pt copilul lui.

      • Daria / 12 February 2016 12:56

        @Alta Daria Nu trebuie să fii psiholog ca să știi că metodele de educare ( disciplinare) bazate pe culpabilizare, frică, dominare, sau inducerea ideii de distrugere a relației părinte- copil ( este o formă de santaj emoțional), eventual a retragerii suportului și dragostei părintesti, sunt total greșite și traumatizante. Mulți părinți confundă disciplinarea cu pedeapsa. Disciplinarea inseamnă educare, prin vorbe frumoase, discuții relaxate, răbdare și explicații logice. Pedeapsa cere supunere și se exprimă prin puterea autorității. Diferența dintre cele două metode se vede in sănătatea emoționala a celor mici. Și da, copiii plâng, în mod normal, numai atunci cand se lovesc sau îi doare ceva. Atunci când plâng când sunt admonestați de părinți inseamnă ca se simt respinși emoțional sau înfricoșați de o atitudine nepotrivită a părintelui.

      • Altă Daria / 12 February 2016 18:23

        Daria, eu cu copiii mei recurg și la discuții calde și la ”admonestări” verbale, depinde de gravitatea situației. Și când o fac, recunosc că nu gândesc în termeni de ”șantaj emoțional”, ”culpabilizare”,”dominare”, adică nu îmi propun să urmez o anume ”metodă disciplinară”… Pentru că, îți repet, sunt doar părinte, un părinte iubitor și grijuliu. Și, deși mi se rupe sufletul dacă vreunul din ei plânge, în sinea mea mă ”bucură” lacrimile lor, în sensul că mă emoționează să văd că discursul meu înseamnă ceva pentru ei, mă bucură să văd că au sensibilitate. Cred că m-ar răni dacă, așa cum spui tu, mi-ar spune doar: ”am înțeles, n-o să mai fac”… și s-ar întoarce fericiți la activitățile lor. Iar asta nu cred că mă face un părinte mai puțin iubitor și responsabil.

      • Andi V. / 12 February 2016 16:27

        @Daria – Stii, diplomele de pe perete nu spun multe despre priceperea cuiva in meseria pe care si-a ales-o. Modul in care ai abordat problema cu mine, cred eu, te prezinta prea putin competenta ca psiholog. Daca ma intrebai, daca vorbeai cu mine asa cum vorbesti cu un om, ti-as fi putut explica suma de conditii speciale care il fac pe fiu-meu sa planga mai usor decat pe altii. In plus, daca nu stii ca copiii si unii copii mai speciali au un “attention span” (orizont de atentie) mai redus, chiar ca trebuie sa mai citesti.
        Un psiholog priceput – stiu, pentru ca am fost deseori la unii, si pentru fiul meu si pentru mine insumi – nu da cu toporul. Nici macar un om echilibrat nu sare la concluzii fara sa aiba toate detaliile. Ai ales sa ma judeci si sa-mi spui ca nu-s un parinte responsabil, suprapunand povestea mea cu cine stie ce caz absurd ai intalnit sau ai citit – deloc potrivit pentru un psiholog. Ai ales sa spui – pe baza unui singur cuvant (oare daca foloseam “catelandru” era mai bine, transmiteam faptul ca era folosit glumet?) – ca imi dresez copilul si ca-l tratez ca pe un caine.
        Dacă tot facem analogii, hai să-ți spun analogia mea – ca pricepere, imi amintesti de o alta femeie, tot psiholog (dar la Stat) care, după ce mi-a spus că nu e nevoie să-l trimit pe Gabriel, care avea 9 ani, pe sală, că poate fi prezent mi-a spus – în fața lui, cu voce tare – “Trebuie să-ți intre în cap că e încet la minte!”. A fost unul din cele 2-3 momente în viață când mi-a venit să-i bag un uppercut unei femei (în toate m-am abținut).

  11. Daria / 11 February 2016 22:12

    “Nu te prea suport”, ”vei fi pedepsit foarte aspru – nu musai pentru ce ai făcut, ci pentru minciună și distrugerea relației dintre noi”, sunt expresii pe care un parinte responsabil nu ar trebui sa le foloseasca, deoarece fac parte din sfera ameninţărilor, intimidarii, şantajului emoţional, inducerea fricii si pot crea traume tranzitorii sau permanente în sfera emoţională a celor mici. Drept dovada ca baiatul a plecat “amărât, plângând”. Nu asta este reactia normala a unui copil de 8 ani caruia i se face observatie pe un ton serios, pentru o minciuna utilitara.
    Probabil ca inca nu ai aflat pana acum ca un parinte reprezinta bariera protectoare emotionala cea mai puternica pentru un copil. Nu ai nicio scuza sa il faci sa simta ca sprijinul sau emotional, in aceasta viata, de fapt nu il sufera sau nu il suporta si il ameninta cu distrugerea relatiei, din indiferent ce motiv punctual.
    Cat despre indicatia : „Nu vorbi mai mult de 5 minute – după aia nu te mai ascultă. Mesaje scurte, ca pentru căței “, no comment!
    Intotdeauna am avut impresia ca noi parintii avem misiunea sa modelam caractere, suflete, sa cream emotii pozitive si sanatoase, nu sa facem copiii sa planga pentru ca adoptam metode de dresaj folosite la caini. Cubul de zahar l-a folosit?

    Reply

My two pennies for Faiantaru' Cancel

* required
* required (confidential)

catchy.ro