Miriam Soare a scris recent despre minciună. E un subiect interesant și aveam ceva în lucru pe această temă, dar din cu totul alt unghi. Articolul ei, însă, m-a incitat să scriu ceva personal despre minciună.
Copil fiind, am mințit. Nu pentru că îmi stătea în fire, ba chiar dimpotrivă. De frică. Mă simțeam atât de rău conviețuind cu minciuna încât, atunci când mi se părea că adevărul poate fi suportat, mărturiseam singur. Îmi era frică de reacții violente pe care nu le puteam potoli cu justificări, promisiuni – pentru că erau instantanee și fără drept de apel. Nu vreau să fac un mare caz – fiecare face educație după propriul caracter și propriile învățăminte. Mama doamnei Soare o altoia când mințea. A mea mă altoia când nu mințeam sau când nu mințeam bine, așa c-am făcut ce trebuia să fac. M-am specializat în minciuni.
Am învățat curând că minciuna cea mai bună este cea îndoită cu adevăr, cât de mult adevăr. Redescopeream roata – priviți mass-media de azi care brodează inepții, dar menține un sâmbure de adevăr în orice – dar era un lucru mare pentru un copil de 10-12 ani. Adevărul din minciună, la rândul lui, trebuie consolidat de detalii. Odată povestea croită în minte – împănată cu adevăr, cu detalii coerente și nume de martori pe care este dificil să-i contactezi – trebuia să lucrez la livrarea minciunii. Nefiind în firea mea să spun minciuni, mă bâlbâiam, mi se punea un nod în gât și maică-mea – un detectiv mai bun decât Miss Marple – m-ar fi mirosit imediat. Așa că repetam povestea în minte de multe ori – 3-4-5 ori – și încercam să-i găsesc cusur. Unde găseam, completam cu un detaliu – aruncat în fugă, aparent neimportant, dar relevant pentru o minte suspicioasă care vrea răspuns la orice.
Din clasa a IX-a mai departe eram un mincinos desăvârșit. Îmi amintesc o situație nostimă dintr-a X-a. Profesorul de mate, ca regulă, nu ne verifica temele uzual. O făcea aleator – cred că pentru că agrea genocidul și așa avea șansa de a prinde mai bine de jumătate de clasă fără teme. Așa s-a întâmplat într-o zi când, din cei circa 27-30 de elevi prezenți, a găsit 14 fără tema făcută. Ne-a ridicat pe toți în picioare (ce, doar nu credeați că eram dintre cei care și-o făcuseră?!). „De ce?,” a întrebat el – era un om cinstit și te trata corect. Majoritatea au spus că nu avuseseră lumină , vreo doi că au fost bolnavi, alții c-au absentat la ora trecută și că n-au avut de unde să ia tema – prostiile uzuale. Eu am știut că trebuie să-i dau o încercare onestă de a minți cu har:
„Îmi cer scuze, tovarășe profesor! Nu știu cum să vă spun… N-am niciun motiv bun. Pur și simplu, ieri seară unchiul și mătușa mea au venit în vizită inopinată. Au venit și verii mei cu ei și am stat de vorbă, s-a mâncat, râs și… Au plecat abia după 11 PM și la acea oră chiar n-am mai avut chef să-mi fac tema la mate. Am crezut că o pot face dimineață, dar taică-meu a uitat să mă trezească mai devreme. Da, aș fi putut s-o copiez de la un coleg în pauză, până la ora dumneavoastră, dar ce sens ar fi avut – doar de formă!”
Era o minciună, dar n-aș numi-o ordinară, pentru că mie și acum îmi place. Nu venise nimeni în vizită. Nu îl rugasem pe taică-meu să mă trezească mai devreme. Nici nu-mi trecuse prin cap s-o copiez de la un coleg – timp de pauză pierdut; eu pariasem pe faptul că nici de data aceasta nu ne va verifica.
Întunecat la față, profesorul a deschis catalogul și a spus răspicat: „Toți aveți un PATRU, ca să vă învăţaţi minte! Toți… cu excepția lui Valachi. Măcar el a avut bunul simț să-mi spună adevărul și nu m-a luat cu abureli.”
Este dificil să spui adevărul. Asta-i foarte adevărat. Când, însă, m-am maturizat cât de cât (și acum muncesc la asta), am realizat că un om care dorește să se simtă bine în propria lui/ei piele trebuie să facă și să spună ceea ce crede că este corect, nu ceea ce este ușor. Pentru că știam cât e de dificil să spui adevărul, așteptam cu neliniște momentul când Gabriel, fiul meu, va începe să mă mintă. Eram însă decis să-i ușurez, pe cât posibil, destăinuirile pentru ca să avem o șansă la comunicare. Primul moment semnificativ a venit când avea 8 ani. Răsfoind „jurnalul” – un caiet în care noi trimiteam mesaje învățătoarei și ea ne trimitea mesaje, griji, anunțuri – am descoperit un mesaj criptic „Vă rog să-i spuneți lui Gabriel să fie mai atent cu foarfeca!”.
– Ce vrea să spună cu asta?
– Nu știu…, a început el șovăitor.
– Ei, cum așa?! În mod cert s-a întâmplat ceva de a scris în jurnal.
– Păi… am tăiat din greșeală o poză.
– Așa, și? Ce mare scofală c-ai tăiat o poză?
– Păi… era o poză la care țineam mult și mi-a părut rău.
Aceasta se petrecea la after-school, înainte de a merge spre casă. Deși eram sigur că inventează, am realizat că nu voi obține mare lucru de la el, așa că m-am prefăcut mulțumit de răspunsuri. Cât am gătit și am pus cina mi-a trecut gândul cel bun. Pe când spălam vasele, am spus relaxat (eram cu spatele la el):
– Gabriel! De îndată ce termin aici, am să-i răspund în scris învățătoarei că (și aici am schimbat puțin vocea într-una gravă) tu vei fi mult mai atent cu foarfeca și nu vei mai tăia niciodată poze, mai ales pe cele la care ții și-ți plac mult.
L-am văzut cumpănind situația în cadrul ușii de la bucătărie. Realiza ce am dorit eu să realizeze, că tocmai am tăiat, încă și mai mult, picioarele minciunii lui și că mâine va fi dezvăluit.
– Tată…, a început el șovăitor. Nu… nu am tăiat o poză.
– Ah, nu?!, m-am prefăcut eu surprins, tot fără să mă întorc, mai ales ca să nu-l intimidez. Dar ce-ai făcut cu foarfeca?
– Mi-am tăiat părul! Îmi pare rău.
Mi-a povestit cum, din plictiseală, la ora de „artă”, în loc să decupeze chestii și să le lipească pe „tablou”, a folosit foarfeca pentru a-și tăia vreo 2 șuvițe de pe margine. Mă stricam de râs… dar pe dinăuntru. Noroc că eram cu spatele întors și nu a putut observa străduințele mele de a mă abține. Era nostim fără doar și poate, dar cumva am intuit că e un punct de inflexiune, decisiv. Mai spusese câte o minciunică de moment, dar niciodată nu mințise despre școală, niciodată atât de gogonat. Am rămas tăcut vreo 2-3 minute – pentru a da importanță cuvintelor cu care plănuiam să continui. Când am vorbit, am folosit un ton scăzut, grav, de înmormântare.
– Gabriel. Ai făcut un lucru îngrozitor. Nu vorbesc de faptul că ți-ai tăiat părul – asta mai e cum mai e, deși nu-s deloc de acord cu asemenea lucru. Vorbesc de minciuna pe care ai încercat să mi-o spui. Știi ce faci cu minciuna? Distrugi încrederea pe care o am în tine și aia se va reface foarte greu, poate niciodată. Fără încredere în tine, nu voi avea altă soluție decât să verific mereu, zi de zi, adevărul celor pe care mi le spui – și asta ne va face, amândurora, viața foarte grea.
Abia aici am închis robinetul și m-am întors la el și l-am privit în ochi. Seriozitatea discursului meu îmi amorțise amuzamentul și puteam să am mimica potrivită. A început să plângă și să-mi jure că îi pare rău, că n-o va mai face niciodată, că… I-am mai spus, pe aceeași idee cu cea a mamei doamnei Soare:
– Acum nu voi întreprinde nicio acțiune. Te voi ruga doar să te retragi la tine în cameră și să te gândești la ce-ai făcut. Eu sunt trist acum și nu te prea suport. Te iubesc, dar nu te suport prea bine acum. Data viitoare, însă, poți fi convins că vei fi pedepsit foarte aspru – nu musai pentru ce ai făcut, ci pentru minciună și distrugerea relației dintre noi.
I-aș mai fi spus eu multe, toate la fel de „pildoase”, dar mi-am amintit de sfatul mamei lui: „Nu vorbi mai mult de 5 minute – după aia nu te mai ascultă. Mesaje scurte, ca pentru căței. “
A plecat amărât, plângând. Dacă vă întrebați… da, îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că e okay, că n-a făcut mare poznă și că nu e musai să fie supărat. Dar ce mesaj confuz ar fi ieșit din această manifestare? Ce-ar fi înțeles? Cum ar fi înțeles deosebirea dintre această minciunică și cea de peste 5-6 ani în care mi-ar fi spus că doarme la un prieten, când, în fapt, stă în parc peste noapte, consumă alcool și fumează marihuana? L-am îmbunat doar la culcare, peste vreo 2 ore. I-am spus că voi încerca să uit acest incident, dar că am nevoie să-mi spună adevărul fără să-i fie teamă de consecințe – care vor fi moderate.
A funcționat. Ca un bulgăre de zăpadă, a condus la adevăr și la transmiterea altor pilde, spun eu, bune. Confirmarea am avut-o la vreo trei luni. La after-school mi s-a spus că a lovit un alt copil. În drum spre casă l-am întrebat dacă-i adevărat. N-a ezitat să-mi confirme. De ce? Pentru că acel copil a spus că înșală la un joc și încalcă regulile. Și? Da, înșela. (chiar așa merg discuțiile – nu este un extrovert și comunicăm prin întrebări și răspunsuri scurte). I-am spus, perfect calm, că mi se pare absurd să lovească pe cineva pe care l-a prins cu minciuna. M-am dat de exemplu pe mine – un exemplu negativ „Da, încalc legea și conduc cu 10-20 km/h mai mult decât spune legea. Atunci când, însă, sunt oprit de poliție știu că n-am niciun drept să mă mânii pe polițistul care își face datoria – iau amenda, o plătesc și rămân supărat doar pe mine însumi.”
Pe Andi îl găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
