Eu aş manageri, dar n-am pe cine

Liliana Widocks

18 May 2017

lila 1M-au chemat de dimineaţă la Oficiul Forţelor de Muncă. Numai la Oficiul Căsătoriilor nu mă cheamă nimeni. A sunat telefonul în timp ce-mi făceam un smoothie de cireşe (da, din alea scumpe, pietroase, ştiu că-ţi plouă în gură), după ce înghiţisem lingura de seminţe, amestecate cu nişte brânzică degresată, căci greu se lasă gojile duse pe gât. Normal, seminţele sunt învăţate să se lăstărească în pământ, nu în stomac. Dacă mai vine primăvara, ulcer fericit!

Pe vremea când nu interesa pe nimeni circumferinţa mijlocului meu, eu nu ştiam nici măcar ce era ăla diametru şi, pe când auzind de Pi de pe la copiii vecinilor, credeam că e un pipi făcut la oliţă, nu scăpat pe pelinci ca al meu, mama îmi băga pe gât un cubuleţ de anafură în timp ce-mi făcea pe frunte semnul crucii (de acolo şi tradiţionalul „crucea mă-tii”, un loc de dat cu capul) şi se ruga să cresc mai repede că-i crăpaseră rău mâinile de la atâta spălat. Mă stropea cu nişte agheasmă, să nu iau purici de la pisica unui evreu care se încăpăţâna să nu emigreze, deşi partidul credea că sufrageria lui ar fi arătat perfect drept raion de peşte pentru alimentara de alături. Nu mă deranjau puricii, dar mama drăcuia, trimitea pe pustii şi iar drăcuia pentru că mă pişcau de picioare. Credea că mâţa făcea „Doamne iartă-mă!” cu nişte câini răpciugoşi care lătrau valizele ce moţăiau în gară. Indiferent de anotimp, dimineaţa, la micul dejun erau ouă. În lumea mea mititică, când l-am văzut pe primul am crezut că era ochi de căpcăun. Bunică-mea nu ajunsese cu poveştile la Poseidon, încă folosea somnifere din sclipici de zâne.

femeie restaurant 2

Tata îmi dădea pe ascuns câte o feliuţă de salam, mama credea că plescăi de fericire la culoarea optimistă şi plină de vitamine a morcovului proaspăt dezgropat, spălat şi lăsat în pieliţa goală. Spera să fie de ajutor când oi da de lup în pădure, să fiu eu prima care-l vede mai bine. Dacă era un apropo la bunică-mea oricum nu conta, după cum mânuia a mea făcăleţul nu era nevoie să ne abţinem de la carnivore. În tinereţea bunică-mii, dieta cu seminţe ar fi însemnat nişte decorticate de bostan aruncate cu artă pe friptura de porc sau colivă cu miez de nucă şi o mână de mac, aşa, de dichis.

Cum s-a ajuns de la salam săsesc la seminţe de in? Prin aruncarea vinei pe umerii bietului animal (cică e gras!), pe când vrejul care ne lucrează pe la ochi nu ne lasă îndeajuns loc pe retină să vedem că săracul mănâncă vegetale dăruite de solul nostru cel de toate zilele, depuricat şi chimizat.

Departe am mai ajuns cu dorul de mic dejun!

Sună deci Forţele de Muncă şi mă cheamă la ordin. Ori îmi găsesc unul să mă ţină acasă ori îmi caut serviciu. Statul s-a săturat de relaţia noastră unilaterală, el să dea, eu să înghit tot şi să mă dau exemplu că-s la dietă cu goji. Statul mă făcea mincinoasă şi mă ameninţa cu prestări de servicii, mă găsise fără beteşug. Ce nerecunoscător! M-am muncit vreo oră să-mi înrămez diploma de manager, voiam să fac o poză cu ea pe perete, pentru CV. De ce boicotează piaţa carierele şi salariile noastre (?) nu am răspuns. Suntem o generaţie de manageri, cu doctorate şi masterate şi aproape nimeni nu mai pune bazele unei afaceri, ca să avem şi noi o pâine de graham pe masă. Chiar şi ăia care o fac preferă s-o ducă de nas de unii singuri, fără ajutor de specialitate. Eu aş manageri, dar n-am pe cine.

Doamna din spatele biroului e hotărâtă şi nu se sinchiseşte de abstinenţa mea de la fericire prin însămânţare cu efort minim la praşilă. Scaunul pe care stă abia se ţine să nu-şi dea duhul, dar statul e mai preocupat de grija mea de a nu face compromisuri cu orice fel slujbă de supermarket decât cu cheltuiala suplimentară pe mobilier.

Familia mă susţine, citind multă proză feng-shui-ană. După ce ai investit în viitor, nu laşi o criză mondială să-ţi facă fata de râs în faţa vecinilor. Sunt manager, să-mi dea post de manager! Dacă nu, să mă plătească pentru afront. Ce cred ei, că statul degeaba e un privilegiu? Nu! E un chin, o umilinţă. Nu ai de unde fura. Nici măcar un pix sau un capsator.

Să mă ia cineva de nevastă, vă rog, că altfel mă isterizez şi sigur ajung în Parlament!

Liliana Widocks

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ema

Georgia

Nu poate fi nimic între noi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
24,530 views

Your tuppence

  1. axelle / 19 May 2017 14:41

    mai in gluma mai in serios in text v ati exprimat dorinta sa va ia cineva de nevasta de vreo doua ori.inteleg ca sunteti singura dar inconstientul este cam disperat…si exista posibilitatea sa puneti pe fuga viitorul iubit/sot.Cu siguranta o sa apara cand nu va asteptati :)).Numai bine!

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
    • Widoxina / 19 May 2017 17:12

      vă rog să nu mă speriaţi, eu speram să-mi fac rost de circumscripţie. Acolo îs un pic disperată. M-aţi votat? 🙂

      Thumb up 2 Thumb down 0
      Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro