Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ghioceii

16 February 2018

Încă de când eram mică, mi s-au părut tare curajoși ghioceii. Cu firea lor plăpândă, cu discreția albului imaculat al petalelor, ei nu se feresc, totuși, să înfrunte iarna încă geroasă. Își ițesc, semeți, capul, din pătura de zăpadă, să ne anunțe victorios că primăvara urmează să sosească.

Acum nu mai am ocazia să-i observ cum răsar în grădina bunicii. Și, totuși, mă bucur să-i văd sau să-i primesc în dar, la fiecare început de primăvară. Căci adună amintiri la fel de frumoase ca ei, pe care le păstrează, tăcuți, în frunzele lor verzi. Și nu vor ști că există pe lume și alte flori, decât cele de gheață…

Ghioceii au fost și ei prieteni ai copilăriei mele. Câteodată mă mai supăram când bunica mă dojenea dacă mă jucam cu mingea chiar în gradină, vara. Îmi spunea că, atunci când alerg, bătătoresc pământul și nu vor mai răsări acolo ghioceii. Nu înțelegeam cum putea ea să se gândească, în tot restul  anului, că acolo e locul lor și să-i aștepte, cu răbdare, în fiecare primăvară. Eu, una, nu-i așteptam. Așa cum copiii lipsiți de răbdare nu sunt obișnuiți să aștepte nimic. Uitam cu desăvârșire de ei până aproape de primăvară, când tot ea, bunica, mă chema cu drag în câte o zi să mi-i arate, înfloriți, prin zăpadă. Știa mereu că o să mă bucur de revedere. Iar eu eram, la rândul meu, ușurată că nu i-am chinuit prea tare cu jocul meu din vară, cât timp ei se deciseseră să tot răsară, nestingheriți și mulți.

135630019

M-am obișnuit cu prezența lor firavă din fiecare primăvară și, cu timpul, am început să îi aștept și eu. An de an, știam că se vor întoarce în grădinița lor, să ne încânte privirile și să ne dea speranța renașterii.

Timpul a trecut însă, iar acum câțiva ani am ajuns la casa bunicilor, chiar într-un început de primăvară. Am mers la locul știut și mare mi-a fost surpriza să-mi reîntâlnesc vechii prieteni. Nu-i văzusem de peste zece ani. Totul se schimbase în acest răstimp, doar ei fuseseră de neclintit…

Luptând cu vremea și cu vremurile, subțiri și albi, le învinseseră toate. Și, cred eu, s-au întrebat mult timp de ce bunica nu îi mai așteaptă…

Guest post by Ramona Dogaru

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

E jale la mare, pericol de femei acre!

Fotografia și citatul zilei – Pera Novacovici

Nu mai am nimic de pierdut

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
551 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro