Gust de trezire

24 November 2022

Îmi imaginez cum firicelul de cafea, la început fierbinte, se scurge pe gât și încearca să învăluie corpul. Vrea să trimită energie, un zvâc de conștiență. Dar încă nu reușește. Îmi aduc aminte de aceeași perioadă, în urmă cu 15 ani. Aceleași trăiri, aceeași tristețe la gândul că s-a terminat vacanța, la gândul copacilor care rămân fără frunze, care sunt loviți de ace de ploaie. “Greșești”, îmi spun copacii. “Noi suntem bine. Rămânem fără frunze acum, pare că suntem dezgoliți, dar nu este așa. Nu suntem triști”.

artist: Lauren Rosenbaum

Aud ceasul cum ticăie. Un ticăit și am venit pe lume, al doilea ticăit și am ajuns la școală, al treilea și merg la liceu, al patrulea la facultate, al cincilea m-am măritat, al șaselea am divorțat. Nu vreau sa îl aud pe al șaptelea.

Închid ochii și mă învăluie o moleșeală caldă. Simt gustul de cafea pe vârful limbii, iar gura mi se umple de salivă. “Vine un potop să curețe ce nu e bun”, îmi spun.

Mă uit pe geam, Văd pe creanga unui copac patru brobonele de apă. “De la ploaie”, mă gândesc. Le țintuiesc cu privirea și aștept să cadă. Însă își păstrează forma. “Ah, au înghețat”, îmi spun. Îmi văd chipul în mingea de gheață. Începe să prindă viață. Sunt o copiliță. Tunsă scurt, castron, asa cum îi era mamei comod. “Cât de calzi sunt ochii tăi”, îi spun. “Sunt ochii tăi”, îmi spune. “Este lumea ta, cu miros de pâine caldă. Atunci când venea la țară căruța plină cu pâini rotunde, aburind, acoperite cu o patură. Și mâinile norduroase ale căruțașului, care aveau urmele tuturor zilelor muncite la câmp”. Trag aer adânc. Miroase a pâine caldă.

Mă văd agațată de gard. Strâng în brațe o ulucă și sunt fascinată de venirea vacilor de la păscut. Le urmăresc în fiecare zi cu aceeași curiozitate și mirare. Cum se duc în tăcere către casă, cu ugerele pline și talăngile scoțând un sunet ascuțit sau înfundat. Parcă simt mirosul de lapte. Le aud cozile cum lovesc ușor spatele, să alunge muștele. Ochii le sunt atât de calzi. Și în fiecare zi, parcă îmi zâmbesc, parcă trag cu coada ochiului către mine, să fure o privire. Flutur mâna spre cireadă, chiuind cu vocea de copil. Știu că ele nu ar putea face asta, însă nu mă pot abține. Îmi transmit atât de multă liniște și bucurie.

Apoi îmi las privirea să caute în departare, pe islaz. O duc înainte și înapoi, o fac roată spre corturile țiganilor, care vara își fac tabăra acolo. Vreau să merg la ei, dar mamaie nu mă lasă. Mi-e frică de ei, însă în același timp simt o dorință ascunsă de a fi în mijlocul lor. Cred că îi urăsc atunci când îmi aduc aminte că Dan mi-a spus că m-a luat mama de la ei, dând un ciur de mălai la schimb.

– “Nu este adevărat”, urlu spre el cu pumnii strânși și lacrimi înnodate în bărbie. Rânjește către mine și scoate limba.

– “Ba da, știu eu sigur. Nu ești sora mea adevărată”.

Îmi șterg lacrima de pe obraz, mai mult de ciudă că l-am crezut.

Cred ca îi invidiez atunci când aud din departare doar râsete și vorbe vesele. Îmi par atât de liniștiți cu viața pe care o au. Îmi par fără griji. “Câtă libertate au”, mă gândesc, “dorm sub cerul înstelat și în toată casa lor miroase a iarbă”.

Cred ca îi iubesc atunci când văd fetițele cu fuste lungi, colorate, cozi împletite și bănuți de aur în păr, cum se aleargă și joacă leapșa. Se opresc pentru o secundă atunci când mă zăresc, îmi fac semn să mă joc cu ele. Mă rușinez când le văd și mă las în spatele gardului, privind printre două uluci.

Cred ca salivez atunci când simt mirosul de carne prăjită și ceapă și îi văd cu câtă poftă înting în ceaun câte un colț de pâine. Un fir de fum de la foc se înalță țanțoș către cer și se pierde sus, aproape de o rândunică.

Cred că o să le simt lipsa, când îi văd cum strâng lucrurile și cum le așază într-un echilibru precar în căruțe, aud roțile cum se mișcă pe drumul de țară, trosnind și aruncând câte o pietricică în lateral. Se leagănă în stânga și în dreapta, parcă stă să se prabușească totul. Dar nu! Câinii latră, caravana trece. Îi urmăresc până când rămân niște puncte negre, abia mișcându-se, către alte locuri pe care le-ar putea numi “casă”. Flutur mâna către ei, cu ochii umezi: “ne vedem la anul”!

Guest post by Dana

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Iubita, să dai un semn când rămâi singură…”

Noi, generația cu cheia de gât…

O mai fi ceva?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro