Hello, devil!

Adrian Luca

21 January 2017

adrian luca okAm avut o perioadă de pribegie, o perioadă a unei libertăți de exprimare a ego-ului ce m-a încântat la început, obosit, după și dezgustat intens în momente scurte. În subconștient, această perioadă a fost dorită de mult, dorită încă din momentele în care viața mea era fără griji, încă din vremea când, indiferent cât de mult mă străduiam să stric lucrurile, indiferent câte prostii faceam și câte decizii greșite luam, lucrurile se încăpățânau să meargă bine. Karma asta pozitivă mă făcuse să mă cred invincibil.

Și, la fel ca orice invincibil veritabil, am considerat că e de datoria mea să merg să cuceresc lumea de unul singur.

Fulminant! Bătălii pe toate fronturile, noi alianțe nonstop! Uitându-mă mereu la cer, mai călcam din greșeală și pe cadavre. Nici nu-mi mai ceream scuze, parcă nu mai avea rost, cadavrele erau necioplite oricum și rar acceptau scuzele.

Mai era și greu câteodată, foarte greu uneori, dar cel mai greu era când aveam rezultate. Atunci îmi lipsea EA. Îmi lipsea pentru că nu puteam să mă bucur de victorii alături de EA, cum fusesem obișnuit ani de zile.

Mă descurcam chiar bine cu greul, îmi placea să mă lupt cu viața, îmi placea gustul de sânge, atât al meu cât și al altora, dar la fel de mult îmi placeau și victoriile diplomatice. La greu, nu mai aveam probleme… cu perioadele de bine mai aveam de lucrat. Victoriile pe care nu aveam cu cine să le împărtășesc mă torturau mai intens decât cele mai lamentabile înfrângeri.

Într-o reverie de după amiază, se făcea că eram într-o galerie de artă. Aflat acolo, cu ochiul minții deschis pentru a absorbi oricât de multă inspirație se poate, mă concentram câteva minute în fața unei lucrări apoi cu pași șovăielnici mergeam la următoarea.

În fața unei picturi abstracte, chiar prea abstractă pentru cât pot eu să înțeleg și să apreciez, mă găseam cu mâinile încrucișate, într-o postură ce dezaproba așa zisa artă. Nu voiam să merg mai departe pentru că voiam să respect regula celor câteva minute în fața fiecărei lucrări. Obosit, scap privirea în pământ.

picioare

Acolo, foarte aproape de pantoful meu, paralel, la doar vreo 30 de centimetri, era un stiletto crem și în el un picior delicat pe care încep să îl urmăresc de jos în sus și ajung la marginea unei rochii lejere ce cădea în pliuri, urmată de o talie îngustă, mâini încrucișate precum ale mele, imediat de la mâini începea părul ei de o culoare fără nume, urmau niște sâni considerabili cu un decolteu decent însă, un gât subțire, o barbă ascuțită și niște buze mov. De parcă nu era destul deja, tot ridicând cu frică privirea, am dat de diamantele ei: cei mai pătrunzători ochi care m-au fixat pentru o secundă și m-au îmbolnăvit pentru o viață.

– Bună!

– Bună!

Pe Adrian îl găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Deşi te consideri o femeie inteligentă, eşti al naibii de proastă

Karma, dragostea mea

Melania Trump, la inundații

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,340 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro