Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Încet-încet nu s-au mai auzit nici glasuri de copii…

9 March 2020

Anul acesta, 8 martie s-a hotărât să vină cu o vreme mohorâtă. Deşi tarabele sunt pline de flori primăvăratice menite să celebreze ziua noastră, a femeilor, ploaia mă îmbie la meditaţie. Recunosc că nu doar ploaia. Ci şi telefonul surorii mele care, după ce mi-a urat căldurosul „la mulţi ani!”, mi-a povestit că s-a întâlnit cu vecina noastră de apartament, care tocmai pleca.

Hotărâse să se mute din oraş, ca să fie mai aproape de copii. Se retrăgea discret şi, dacă soră-mea n-ar fi întâlnit-o întâmplător, nici n-am fi ştiut că nu aveam să-i mai dăm bineţe, de acum, în nicio dimineaţă.

Sora mea a îmbrăţişat-o, iar femeia, copleşită de emoţii, a izbucnit în plâns. Chiar azi, de 8 martie, îşi părăsea vechea viaţă şi avea să o ia de la capăt într-un oraş străin.

Ne cunoscuserăm în urmă cu vreo 30 de ani. Toţi vecinii erau pe atunci la început de viaţă sau în floarea vârstei. Îmi amintesc cum, imediat după Revoluţie, când ne-am mutat şi noi, apartamentul de vizavi s-a umplut de viaţă. Deşi încăpătoare, casa era plină-ochi cu părinţii, cei trei copii năstruşnici, un câine şi un motan.

Motanul roşcovan şi tărcat scăpa adesea pe terasă şi de acolo obişnuia să vină la noi în bucătărie, unde torcea alene, iar noi, de multe ori nici nu-l observam. Abia când se auzea soneria, iar mama nu vedea pe nimeni pe vizor, ştia că băieţelul vecinilor a venit să-şi recupereze pisoiul. Băieţelul de 5 ani era aşa de mic, că niciodată nu-l puteai vedea pe vizor. Se opintea să ridice motanul, care era aproape cât trunchiul lui. Şi în timp ce îl ducea, coada motanului atârna lungă, până la călcâiele micuţului.

Pe terasa cu hamac şi flori multicolore (de care ne despărţea doar un gard, pe care se răsuceau zorelele maică-mii) mai poposise şi un musafir nepoftit, dar care a fost repede ”integrat” în familie: un pui de cioară.

Cred că primele lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la familia care a trăit atâţia ani vizavi de noi sunt veselia debordantă, motanul cu coada atârnândă până la călcâiele băieţelului, florile, hamacul şi… cioara, neagră ca smoala, pe care fata cea mare o botezase, în glumă, Îngeraş.

Dacă la început eram foarte apropiaţi, obişnuind să ne mai împrumutăm câte o cană cu zahăr sau făină, cum făceau vecinii odinioară, sau să ne udăm florile reciproc, atunci când eram în vacanţă, cu timpul lucrurile s-au schimbat. La fel ca şi alţi oameni, am devenit mai distanţi, mai preocupaţi de propriile griji. Aşa că nici n-am observat când casa de vizavi a început să se golească.

©Fabien Dessart

Au plecat la facultate mai întâi fetele, apoi băiatul. Nu s-au mai întors. Iar anul trecut, atât de discret, şi tatăl familiei a plecat într-o lume mai bună…

Aşa că azi, pe vremea asta ploioasă de martie, în urma telefonului soră-mii, am realizat încă o dată că viaţa nu prea ne dă răgaz să ne tragem sufletul. Şi nu e mai indulgentă cu noi nici când înaintăm în vârstă. Ştim deja că, pe lumea asta, venim singuri şi plecăm tot singuri. Şi iată, chiar dacă ai avut norocul să-ţi întâlneşti “sufletul-pereche”, asta nu înseamnă că o să şi îmbătrâniţi împreună…

În ritmul grăbit în care ne ducem zilele, nici nu avusesem timp să remarc cum, în apartamentul din vecini, încet-încet nu s-au mai auzit nici glasuri de copii, lătrat de câine sau mieunat de motan. Cât despre Îngeraş, cine mai ştie când şi-o fi luat, şi el, zborul…

Aici, toate articolele Ramonei.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

“Ori înveți, ori mergi la sapă!”

Nu întrați în cercul meu

Bărbaţii şi ciudatele întâlniri cu ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro