Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Jad, băiatul cu ochi verzi

8 February 2019

Terminasem clasa a noua și urma să îmi petrec vacanța la verișoara mea într-un sat aflat la 260 km de capitală. Mama, fiind o femeie măritată cu serviciul, nu a putut călători împreună cu mine, așa că, în acea zi, mi-a urcat geanta voluminoasă în compartiment și l-a rugat pe controlor să mă anunțe când să cobor. Parcă o văd cum căuta în grabă printre actele ei biletul meu de tren, pe care i-l prezentase încă de la urcare:

– Este prima dată când călătorește singură, vă rog să o ajutați cu bagajul… este aici sus, îi explica în timp ce întinse brațul subțire și palid.

Tremura și se bâlbâia, iar controlorul, un tip trecut de 50 de ani, o fixă cu privirea.

– Este frumoasă, mi se adresă doamna din fața mea.

O privea peste ochelarii mici așezați pe cocoașa nasului.

Am dat din cap, privindu-o cu ochi măriți – probabil de la teama că aveam să călătoresc singură.

Da, era foarte frumoasă și mirosea a lăcrămioare prăfuite, îi spuneam adesea.

Drumul cu trenul mă obosise într-atât de tare, încât atunci când am coborât, simțeam că mi se va face rău de la amețelile ce-mi învârteau capul și că am să vărs cât de curând. Conductorul și-a ținut promisiunea și mă ajutase cu bagajul la coborâre.

Soarele îmi bătea în ochi, iar micile pietricele de pe jos ce acum luaseră direcția trenului datorită curentul lăsat în urma sa, îmi iritau pupila. Descleștasem degetele ce susțineau geanta, lăsând-o să cadă pe asfalt. Halta din sat nu avea peron, doar un trotuar cu găuri dese în care atunci când ploua se formau mici băltoace. Acum era secetă. Nu mai plouase de zile întregi, iar pământul de peste drum era crăpat.

ochi verzi

Mă uitam după mătușa mea, Ina, care era de negăsit chiar și după ce lumea se risipi, mergând pe fiecare drumul său. Îmi sprijinisem trupul obosit de marginea de piatră ce împrejmuia o grădină cândva cu flori colorate, astăzi plină cu uscăciuni, în așteptarea ei.

Deodată, în fața mea se făcu umbră și, ridicând privirea de la sandalele mele lăcuite pe care le și prăfuisem în cele câteva momente petrecute aici, am zărit un chip de țigan, nu cu mult mai mare decât mine. Își așeză palma peste creștetul capului meu, închizând ochii, apoi își ridică ușor mâna, ca și cum ar fi prins o greutate legată de o ață și era atent să nu o scape. Durerea de cap și greața îmi dispăruseră ca prin minune.

Deschise ochii. Erau verzi și mai curați ca frunzele pomilor, primăvara. Îmi zâmbi timid, lăsând să descopăr dinții săi prea albi, probabil în contrast cu pielea sa cafenie.

– Ai nevoie de apă, vino, te duc la singurul izvor ce a mai rămas.

– Eu nu beau apă din izvor, i-am răspuns iute, și nu pot pleca fiindcă o aștept pe Ina, mătușa mea.

– Nu o sa vină. Te așteaptă abia mâine. Ai ajuns cu o zi mai devreme. Probabil trenul s-a grăbit, îmi replică, accentuând cuvântul grăbit.

– Cum adică?

Îmi ridică geanta de pe jos și făcu doi pași înainte.

– Poți aștepta… dar o zi trece greu… atunci când stai.

Mă uit în jur, nu mai era nimeni. Nici doamna de la ghișeu. Părea o halta părăsită, iar pământul crăpat și tulpinile uscate întăreau această idee.

M-am ridicat cu greu din acel loc, urmându-l.

– Ți-e foame?, îl întreb voind să fac conversație cu el și știind că în buzunarul lateral al genții se afla un sandwich cu brânză și ardei și o ciocolată cu alune.

Îmi răspunse scurt, dând negativ din cap, ținând drumul cu pași simetrici.

După puțin timp, aveam să ajungem într-o poiană plină de brazi, iarbă grasă și miros crud. De undeva se auzea un izvor. Mă conduse la o stâncă de unde un mic pârâu își făcea loc printre pietrele așezate în forma de cascadă.

– Cine ești? îl întreb curioasă din fire.

– Jad. Sunt al șaselea fiu, dar nu ultimul, iar numele mi-a fost pus după piatra a cărei culoare i-o port în ochi.

– Adică verde… îmi murmur, privind în adâncul ochilor săi.

Părea că nu știe ce să îmi spună, așa că lăsă privirea în jos.

M-am îndreptat spre pârâu, împreunând palmele, gustând din apa rece ce sclipea de la oglindirea soarelui, printre crengile brazilor:

– Trebuie să plec, probabil mătușa mea este îngrijorată..

Dar nu apuc să îmi termin fraza, că Jad se îndreaptă spre buzele mele și mi le sărută ușor, simțind carnația buzelor sale. Era primul meu sărut și nu era deloc așa cum aș fi visat să fie… Îmi imaginam ca voi fi sărutată de un băiat cu care aveam să leg o prietenie de câteva zile, că îmi va face o scurtă declarație, încheindu-o cu un scurt sărut, dar nicidecum cu un țigan cu ochi verzi pe care abia l-am cunoscut cu ceva minute în urmă.

Mă desprind de el și alerg speriată spre haltă.

În haltă, alt tren, același controlor. Alerg spre doamna de la bilete care tocmai se pregătea să plece:

– Nu vă supărați, ce zi este azi?

– Marți, drăguță.

– Nu, nu este marți! îi spun îngrozită.

Îmi aruncă o privire crudă și ridicând din sprânceană, îmi răspunde răspicat, dezvelindu-și dantura defectă:

– Privește ceasul și lasă-mă, că sunt sătulă de contraziceri!

Mă întorc iute și privesc ceasul ce indica ora 15.00, iar sub el scria cu litere mari, de tipar: MARȚI 25 Iulie

Începusem sa tremur fiindcă știam că Ina avea să mă aștepte abia miercuri.

Mă îndrept spre ieșire când, în ușă, Jad:

– Ți-am spus că te-ai grăbit, ajungând mai devreme… cu o zi.

– Ce știi tu…

Îmi luă geanta din mână și mă conduse la o cofetărie, vorbind în țigănește cu vânzătoarea, o femeie zdravănă ce purta un șorț scămoșat. Îl priveam de la spate, admirând umerii săi lați, osoși și brațele sculptate, ce se lăsau descoperite prin tricoul bej, mulat. Grija că ar fi îngrijorată mama mi-a fost aruncată din gânduri de emoția cu care îl priveam pe acest necunoscut cu nume de piatră.

– Ți-am luat o prăjitură că te văd palidă, îmi zice zâmbindu-mi ușor printr-o ridicătură de buză.

Lăsasem privirea în jos să nu mă trădeze. Îi urmăream buzele cărnoase în timp ce-mi vorbea, voind să îl sărut iar. De această dată, din dorința mea. Gândit și făcut! Mă arunc peste masă și-l sărut apăsat și cu poftă. Aveam o dorință stranie în trup, dorință pe care nu o mai simțisem până la el. Dar el m-a respins, printr-o smuceală dureroasă, gest ce l-a aruncat în picioare, și, luându-mă de mână, fugi cu mine din cofetărie, în timp ce în urma noastră, vânzătoarea arunca cu ce îi venea la mână, urlând pe țigănește după noi. Jad mă strângea de degete și râdea. Ne-am oprit pe o pajiște lină, departe de scandalul ce-l provocasem.

– Nu înțeleg… ce s-a întâmplat? întreb uimită de acest război iscat de noi.

– Ramira este viitoarea mea soacră!, îmi răspunde în timp ce încă râdea cu poftă.

Îi trag o palmă peste față și mă supăr, întorcându-i spatele.

– Au! De ce m-ai lovit?

– Fiindcă ești logodit și m-ai păcălit, sărutându-mă!

– Păcălit? Cum așa?

Se apropie de mine și mă cuprinse în brațe, moment în care eu mă zbăteam, voind eliberarea.

– Nu m-ai întrebat, îmi șopti la ureche, gest ce mă curentă și mă făcu iar să simt acea dorință nebunească de a-l săruta.

S-a așezat în spatele meu, îmbrățișându-mă, departe de toată nebunia.

Departe de capitală, de praf, de soare și trenuri ce miros a mușama, eram în brațele ferme ale unui necunoscut. În acele clipe, Jad mă făcea să mă simt protejată și în siguranță. Tăceam amândoi privind cum vântul mișcă ramurile pomilor, iar firele ierbii se unduiau ușor. Noaptea ne-am petrecut-o printre cuvinte, glume și sărutări, iar spre zori am adormit pe pajiște, cu capul pe pieptul său, el jucându-se cu șuvițele mele rebele, iar eu purtând un zâmbet molipsitor pe buze.

De dimineață, mă trezi cu un scurt sărut și o sclipire umedă în ochi și mă conduse în haltă.

Un tren trecu în grabă, iar Jad dispăru de lângă mine:

– Draga mea, bine ai venit!

Ina mă îmbrățișă strâns, luându-mi geanta grea.

În urma genții, îmi arunc privirea în palmă unde descopăr că țineam o piatră verde.

Guest post by Laura Ștefan

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cea mai frumoasă declarație de iubire

Spune-mi, iubire, când nu m-ai iubit?

20 de ani cu Veve

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,045 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro