„Jesus is my boss. Amen!”

13 December 2017

Nicoleta BeraruSun la interfon. Aștept. Aștept. …Aștept. Când deja mi se acrise de așteptat și începusem să număr ciorile ce-mi treceau croncănitoare, ca niște avioane de hârtie neagră, pe deasupra capului, aud în sfârșit o voce grăbită, agitată, pe care interfonul o transmitea ca de pe un câmp de bătălie: scârţâieli, gâfâieli, fornăieli, sfârâituri și „Scuze, acum ies din bucătărie. Vino sus!”. Aleluia și slavă Domnului! E în viaţă și nu i s-a întâmplat nimic. Urc. Ca o sfârlează, apare la ușă, o deschide, o lasă larg deschisă, fuge la telefon, pune nu’ ș ce la cale, fuge la bucătărie „Aoleu, am uitat supa pe foc!”, revine la mine și mă prinde zdravăn în braţe, mă pupă din toată inima, „Bine ai venit! Ce bine-mi pare să te văd! Doamne, ce repede trece timpul!”.

Așa e măicuţa Albertine. O cunosc de ani buni. Ne-am împrietenit. Pentru că Albertine e și sare, e și piper, și miere, și pelin, și înţeleaptă, și the best stand-up comedian, și mama răniţilor, și învăţător, și învăţăcel. De la ea înveţi multe. De la tine învaţă multe. Cu ea nu te poţi plictisi. Şi cum, Doamne Dumnezeule, șeful lui Albertine, să te plictisești când e ca un titirez? Acum e aici, acum n-o mai vezi. Şi-i merge mintea ca un perpetuum mobile cu viteza unei Kawasaki. Și știe să povestească – așa, ca Creangă al nostru. Şi știe să se poarte bine cu copilașii, să le vorbească pe limba lor. Știe să vorbească și cu oamenii care n-o ajung din urmă. Știe să vorbească și cu oamenii care sunt mai sus decât ea. Știe să vorbească pe limba oricui. Cu oricine.

E fără vârstă. Eu cred că are vreo șaptezeci de ani. O bombă de energie. O iubitoare de oameni. O credincioasă atipică. O religioasă, dar nu o bigotă. O credincioasă care cercetează. Şi comentează. Şi critică. Şi caută. Şi dă. Dragoste dă. Familiei, celorlalte măicuţe, preoţilor cu care e prietenă, prietenilor, sărmanilor, imigranţilor, oropsiţilor, discriminaţilor… oamenilor – lor le dă toată dragostea ei, pe care ea nu a putut-o dărui bărbatului pe care în tinereţe l-a iubit. Şi care s-a însurat cu alta. Şi acestei alteia, Albertine i-a dat prietenia și preţuirea ei. Iubește oamenii. Cred că asta e ea în esenţă: iubire. Iubește oamenii fără deosebire. Pentru că ea îl slujește pe Isus. Jesus is her boss. Amen! Şi Isus a iubit oamenii. Pe toţi: săraci, bogaţi, frumoși, urâţi, credincioși, homosexuali, necredincioși, neprihănite, păcătoși, curve, sănătoși, bolnavi, proști sau deștepţi…

Albertine s-a făcut călugăriţă pe la douăzeci de ani.  Face parte din Ordinul Sfântului Augustin, ordinul al treilea, adică partea lumească. A stat și în mănăstire, dar acum are apartamentul ei cochet, de unde se vede marea. Marea Nordului. Și faleza. Plină de oameni. Şi de pescăruși. La mănăstire merge acum doar în perioadele de post. Nu mai poartă veșminte de călugăriţă. Mi-a arătat poze de acum să tot fie vreo douăzeci de ani. Acolo era îmbrăcată ca un pinguin. Albertine a mai fost vreo cinsprezece ani și directoarea unui Colegiu de Asistente Medicale. Mintea ei mă fascinează. Şi cultura ei. Îl citește și pe Philippe Claudel. Iar mie îmi place Claudel. Prima carte de-a lui Claudel ea mi-a dăruit-o – Les âmes grises. Şi-am comentat-o împreună. Mă fascinează și puterea ei de a înţelege orice. Ea ţine pasul cu vremurile. Nimic nu o uimește. Nimic nu o sperie. Oricât de atipic. Nici o diferenţă. E o progresistă.

Sister Act

secvență din filmul Sister Act

Mă uit la ea. Pe capul cu tunsoare băieţească poartă acum o șapcă roșie, de sub care se ivesc câteva smocuri de păr cenușii, umede. Pe șapcă stă scris: Jesus is my boss. Amen. Este îmbrăcată elegant, cu o cămașă bleu cu guler răsfrânt peste un taior clasic, gri închis și o fustă tot gri, dreaptă, până sub genunchi. Poartă o pereche de pantofi negri, cu un toc modest. E sobră, dar elegantă. Exceptând șapca. Pata roșie de pe cap, ca un mac singuratic pe un câmp ars, e ca Albertine: excentrică. O pup și eu repede de teamă să nu-mi scape, căci iar sună telefonul, iar reglează nu’ș ce treburi, iar dă din mâini, iar i se rostogolesc cuvintele din gură ca un ciclon tropical, iar fuge din hol spre bucătărie, apoi spre dormitor, apoi spre cămară. Caută ceva. Revine. Se așază pe un scaun la masă. Mă invită și pe mine. „Luăm aperitiv? Ce bem? Un porto? Sau un martini? Un pineau de Charentes?.” Până să mă dezmeticesc eu, e deja lângă mine cu două pahare pe o tavă mare din lemn de nuc, plină de sticlele sus-numitelor licori. Își strunește mișcările ca să nu scape tava. Ochii îi umblă în stânga, în dreapta, ca două mărgele albăstrele, decolorate de timp. Slava Domnului – toate au ajuns de data asta întregi pe masă!

O întreb de ce e udă pe cap. „Vin de la saună. Abia ce-am picat. Am făcut și-un duș” Mă miră. Ea nu se miră de mirarea mea. „Am fost cu sora Agnes.” Din nou mă mir. Credeam că doar Albertine e așa de… fără blocaje. Râde zgomotos când o întreb dacă a trebuit să se dezbrace de tot. „Păi tu nu te dezbraci de tot?” mă întreabă fără niciun pic de șovăială. „Pe cine crezi tu că interesează o călugăriţă bătrână?” Râde din nou sănătos. „Oricum nu mă cunoaște nimeni. Numai că azi, când să ies, l-am văzut pe preotul de la parohia vecină. Sper că nu m-a recunoscut. Eu m-am făcut că nu-l văd.” Iar râde de răsună tot livingul. E diplomată, Albertine. Mă uit la ea. E mai tânără decât mine.

Luăm masa de prânz împreună. Îmi povestește că a venit cu taxiul de nu știu unde. Pentru Albertine taxiul e un lux. Nu pentru că e săracă. Nu. Albertine are un trai confortabil. Are o pensie bună. Călătorește și merge la concerte. Are o bibliotecă mare. Citește mult. Are multe cărţi bune și multe CD-uri cu muzică clasică și jazz. Îi place Bach și Dvorak. Dar ea trăiește după regulile Ordinului Sfântului Augustin. Sobru. Cumpără doar atât cât are nevoie. Nu mai mult. Nu aruncă nimic. Dăruiește. Dacă merge la restaurant, mai invită pe cineva. Pe cineva care nu-și permite să mănânce la restaurant. Plătește ea întotdeauna. La ea vin mereu călugăriţe din Congo în vacanţă. Ea le găzduiește. Apoi, restul vacanţei și-l petrece cu bolnavii invalizi. Merge cu ei în pelerinaj la Lourdes, în Franţa. Asta e vacanţa ei. Odată, în tramvai, un refugiat african nu avea bilet. Albertine a văzut că venea controlorul. Înainte de a coborî, i-a dat africanului biletul ei și i-a băgat și ceva bani în buzunar. „Belgia nu e mare, nu e elastică. Dar cred că eu am fost lăsată pe pământ ca să ajut oamenii. Jesus is my boss. Amen.” mi-a povestit ea atunci.

Nici în biserică, unde în fiecare dumunică ţine câte o predică pe marginea Evangheliei, făcând de fiecare dată o paralelă cu timpurile actuale, Albertine nu se dezice de ea însăși. Într-o duminică, comentând textul referitor la credinţa femeii din Canaan (Evanghelia după Matei), în care Isus o refuză de patru ori pe femeie în a-i vindeca fiica, maica Albertine a scos afară câţiva enoriași. Prea puţin i-a păsat. Cu tărie și cumpătare și-a continuat predica: „Vedem aici o imagine a lui Isus care e dificil de înţeles. Cum a putut fi El așa de mărginit? Şocant, nu-i așa? Dar Isus, ca evreu credincios, era probabil convins în acel moment că El a fost trimis doar pentru poporul evreu, poporul ales de Dumnezeu. Deci propriul popor pe primul loc! Vedeţi, până și Isus poate greși.” Şi jaaappp prima palmă pe obrazul gros al intoleranţei! Mă sufocam de râs pe scaun.

„– Doamne, ajută-mă! 

Isus i-a răspuns femeii: – Nu este bine să se ia pâinea copiilor şi să se arunce la căţeluşi! 

– Da, Doamne, a zis ea, dar şi căţeluşii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor! 

Atunci Isus i-a răspuns: – O, femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se facă după cum doreşti!”

Şi Alberine a mers mai departe: „Dar el și-a dat seama că „Dumnezeu, Tatăl Meu, este Dumnezeul tuturor oamenilor, El face ca soarele să strălucească și ploaia să cadă peste buni și răi. În casa Tatălui Meu sunt multe încăperi; nimeni nu va fi dinainte exclus.” Jaaappp și a doua palmă! Curgeau palmele ca apa pe burlan după o ploaie torenţială. Numai ce-am văzut câteva ţâfnoase și câţiva surpați părăsind biserica. Şi Albertine jubila. Absentă, aparent. Prezentă, mai mult ca niciodată.

Luăm masa. Supa de dovlecei a lui Albertine e foarte bună. Avem și felul doi. O masă sobră, dar delicioasă. Uneori, Albertine gătește bine. Alteori, arde mâncarea. Atunci cumpără. Tot ce oferă Albertine e de calitate. Special. Delicos. Ca ea. În timpul mesei, vorbim mult. Râdem mult. Lui Albertine îi place să povestească. Mie îmi place s-o ascult. Câteodată mai zic și eu câte ceva. Azi mi-a dat o mică lecţie de educaţie civică. „Am auzit ceva mișto. Vrei să-ţi povestesc? Despre societate.” Dacă vreau?! Sunt ca un burete – absorb fiecare cuvânt al lui Albertine.

„Ionică primește ca temă pentru acasă de răspuns la întrebarea ce este societatea? Nu știe ce răspuns să dea. Nefiind nimeni acasă în afară de femeia de menaj, îi pune întrebarea acesteia. Uite, măi Ionică, mama ta, tatăl tău, eu, tu și zgâmboiul ăl mic de frate-tu suntem societatea, îi spuse aceasta. Taică-tu e Capitalistul. El muncește, câștigă bani și plătește împrumutul pentru casă, electricitatea, gazul …toate datoriile. Şi școala ta, mucea, tot Capitalistul o plătește. Mamă-ta este Guvernul. Ea se îngrijește ca totul să funcţioneze cum trebuie, să fie ordine. Clasa muncitoare sunt eu. Şi Lisa se împăună mândră. Eu curăţ, spăl, fac cumpărături pentru voi. Tineretul ești tu, mucea, iar viitorul e frate-tu ăsta mic și pișărcos care urlă toată ziua. Ai băgat la scăfârlie?”

Ionică făcu semn din cap că da și o tuli pe maidan la bătut mingea. Seara când intră în casă, îl auzi pe trompetă ăl mic zbierând. Cum mă-sa dormea, că o durea capul – făcea des migrene – Ionică îi șterse micuţului mucii, lacrimile și văzu că scutecele îi erau pline. Așa că se învrednici și i le schimbă. Când vru să-l anunţe pe tat’su că frăţiorul nu se oprește din plâns, îl surprinse pe acesta cu Lisa în pat. Ieși nedumerit și se duse să-i pună ţâncului biberonul în gură. Apoi își luă caietul și-și scrise tema:

A doua zi, când învăţătoarea îi puse întrebarea, el citi răspunsul:

Ce este societatea?

În timp ce Guvernul doarme, Capitalistul profită de Clasa Muncitoare, iar Tineretul trebuie să se ocupe de rahatul din Viitor.”

Mă uit la ea și mă crucesc. Câte și de unde le mai scoate? La ce să mă mai aștept de la ea? Nu-mi desprind ochii de la ciuperca roșie cu cozoroc de pe capul băieţos care procesează un milion de informaţii pe zi. O privesc cum se agită din nou. Nu știu ce mai vrea, ce mai face, ce mai zice. Doar o privesc așa, ca dintr-o altă dimensiune. La mine răzbesc doar câteva vorbe din care înţeleg că la cină și-a invitat vecinii de peste drum – un cuplu de homosexuali „supersimpatici și deștepţi.” Mda, are cel mai super-ocoș, super-tare șef: Jesus is her boss. Amen.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Pe când eram o nimfă oarecare

Alexa – o poveste paradoxală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,315 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro