La ce se gândește un bărbat și la ce se gândește o femeie (4)

Doina Ruşti

21 January 2015

 doina ruștiDoina Ruști întreabă 

Când și ce te-a indignat la maxim?

 

 

 

Răspund Ioana Bot și Radu Bata

Ioana Bot 

Ioana Bot

Ioana Bot este cunoscută în primul rând ca eminescolog și ca profesor de maximă rigurozitate. Cartea ei Eminescu și lirica românească de azi este una de referință în domeniu. Calitățile care mi-o fac dragă sunt analiza amănunțită și intransigența. Colaborează la mai multe reviste literare. Predă Istoria ideilor la Facultatea de Litere (Babes-Bolyai, Cluj). A tradus literatura și eseistica, din și în limbile franceză, italiană, finlandeză. Ultimul volum publicat este Eminescu explicat fratelui meu. A fost recompensată cu Premiul de debut pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România și cu Premiul „Henri Jacquier” al Centrului Cultural Francez din Cluj.

Ce mă indignează?

Constat, în ultimii ani, că mă indignez mult mai repede (și mai înfierbântat) ca altădată: o fi vârsta (după ce am fost crescută cu lecția potrivit căreia răbdarea e o virtute, acum descopăr că pot fi nerăbdătoare, sau despre avantajele unui certain age…), o fi epoca (toți se-nfurie ușor, lumea coboară în stradă cît ai scrie un status pe Facebook, un fel de il est interdit d’interdire altoit pe caracterele țării lui „vreau și capăt”), destul că, iată, răspund cu inima ușoară și cu sacul de exemple plin: da, mă indignez! Sau, parafrazându-l pe Caragiale, „al naibii ce mă indignez, soro!”.

Îmi dau seama însă că pricinile indignărilor mele nu s-au schimbat, totuși, față de acum un deceniu (să zicem), doar eu mi-am pierdut răbdarea și speranța: nu mai cred în ameliorarea speciei, nu mai cred în salvarea nației, nu mai vreau să aștept nici trecerea unei mari speranțe, nici venirea unei noi științe. Vreau să primesc serviciul pe care îl plătesc, vreau să nu mai citesc doctori în filologie care pun virgula între subiect și predicat, vreau ca studentul căruia îi spun să citească bibliografia cursului – să o citească, fie și numai pentru că i-am cerut eu, profesorul de la facultatea unde el singur a venit, să o facă. Vi se pare prea abstract? OK, reformulez. În trei timpi, ca un dans, ca să „alleviem greutatea realului” (da, ați ghicit, barbarismele devoalate mai peste tot în biata limbă românească mă indignează și ele). Dar, să revin:

1. Vreau ca poștașul să îmi aducă corespondența până în cutia poștală a casei. Nu să îmi lase bilețele eliptice, cu care să mă duc eu la Poșta mare (o oră dus, o oră întors, locuiesc într-un oraș mare, european și sunt plătitor de impozite pe măsură) să îmi ridic corespondența. Pentru că poștașul meu are scutire de la medic de la ridicat greutăți mai mari de un kilogram. Așa se face că aduce taloanele de pensie, dar nu și corespondența „mai voluminoasă” de-atât. Vreau ca poștașul meu să-mi aducă corespondența chiar și sâmbăta, dar – nu se întâmplă asta, pentru că el are scutire de a lucra sâmbăta, pe motive (pare-se) confesionale. Am renunțat la orice abonamente de reviste distribuite de Poșta română, m-am împrietenit cu doamna de la ghișeul Poștei mari, care și ea știe povestea bietului meu poștaș, scutit și de medic, și de preot, și – mai ales – mi-am epuizat rezervele de îngăduință, umanitate sau ce mi s-o mai fi cerând, spre a înțelege situația poștașului. Vreau să-și vadă fiecare de treaba pentru care e plătit. Oricine nu face asta, e un impostor: mă indignează impostorii.

2. Vreau să aud mai des rostită fraza „nu știu, nu mă pricep, nu pot răspunde la întrebarea dvs.”. M-am săturat de toți pricepuții la de toate, de armatele de comentatori unici și geniali ai sticlelor națiunii libere, de aruncătorii de vorbe și de dătătorii cu părerea, de făcătorii realității din vorbe (de clacă), de turmentații care se dau lucizi, de hoții care se dau cinstiți (doctori în drept, politicieni sau publiciști, ce se cere…), de brunele care se dau blonde, de canișii de salon care vor să treacă drept lei de savană, de ciobanul mioritic atotștiutor. M-am săturat de explicativul superior: „N-ai înțeles nimica, îți spun eu ce să faci”, cu care de-alde aceste specii îmi adresează complexe discursuri despre “viitorele” educațiunii (apărării, industriei, literaturii etc.) naționale, despre ce ar trebui să predau studenților, despre cum ar trebui să gândesc și – oh, da, mai ales – despre ce ar trebui să spun. În public. Și, dacă se poate să promit ferm, să ridic lăbuța mea de femeie (inferioară prin definiție) și să jur că pre ei îi voi asculta, inclusiv despre ceea ce ar trebui să spun în privat. M-am săturat de promisiunea lor onctuoasă – că doar așa „mult bine îmi va fi”.

3. Mă indignează lipsa de decență, lipsa de măsură în administrarea propriei persoane (invariabil, în asemenea situații – o administrare pe pielea altuia). Mă indignează cei care își fac mendrele, dar și cei care îmi sugerează că „proastă sunt”, de vreme ce eu nu mi le fac. Mă scot din sărite sfătuitorii grijulii nu cu mine, ci cu ego-ul lor crescut peste măsură, fac alergie la deținătorii adevărului în ce mă privește, cei care mă cunosc mai bine decât o fac eu însămi, cei care mi-ar fi scris cărțile mai bine ca mine (dar n-au avut timp să o facă, chemați de – neapărat – misiuni umanitare mai înalte), cei care mă povestesc cu aere știutoare lumii large, fără să mă fi văzut de ani de zile în carne și oase, cei care știu ce mă doare chiar dacă eu cred că nu mă doare nimic, cei care mi-au pătruns în intimitatea existenței fără a-mi fi deschis vreodată ușa casei, cei care știu unde stau (înșelându-se doar asupra cartierului, orașului sau planetei, un mic detaliu, acolo…), cei care știu ce gândesc dar au uitat dacă îmi pun lapte în cafea…

indignare mascată

 ***

Radu Bata

Radu Bata

Radu Bata, pe numele său românesc, Bataturescu, este un scriitor de limbă franceză şi profesor de jurnalism la un colegiu din Franta. Conduce un Atelier d’Écriture. E redactor șef şi director de publicaţii pentru tineret. Face atât de multe lucruri încât, după cum era și normal, a ajuns poet.:) Scrie poeme cu pasiune de bijutier, atent la detalii și topit în vis, ca în volumul Le philtre des nuages et autres ivressesȘi bineințeles, este coleg de proză cu mine. A publicat romanele Fausse couche d’ozone, Mine de petits riens sur un lit à baldaquin și povestirea Le rêve d’étain, proză onirică, halucinantă și asediată de erotism.

Când şi ce te-a indignat la maxim?

Printre alte multiple defecte de copil «precoc», l-am avut şi pe ăsta cu indignarea.

N-a venit aşa, dintr-odată, s-a copt la căldura decepţiilor. Făceam ce dregeam şi treceam cu entuziasm juvenil, cum mai trec şi acum, peste decepţii : am învăţat repede că fac parte din «oferta» omenească şi adulţii păreau experţi în producerea lor. Aşa că m-am obişnuit cu ele, cu decepţiile ; când se întâmplă şi azi, foarte rar, să nu mă decepţioneze ceva/cineva, mă ciupesc să văd dacă-s treaz.

Cu sora lor mai mare şi mai energică, indignarea, e altă poveste.

Colegii mei din şcoală generală s-au aliniat frumuşel în categoria «indignaţilor» pe probleme de nedreptate (de altfel, cam toţi am făcut haltă în gara asta, în care ne mai oprim şi acum).

Eu am fost cu adevărat răvăşit şi supărat când am înţeles, preadolescent, că şi visarea/imaginaţia are bariere.

Tulburarea asta combinată cu indignare în doze mai semnificative (altfel, am fost, în general, un indignat destul de cumpătat) s-a cristalizat după câteva etape de mici decepţii în terenul creativităţii; ele au culminat într-o zi când n-am reuşit să pun cuvintele potrivite pe nişte imagini proaspăt inventate de creierașul din dotare.

Am înţeles atunci că nu-mi vor creşte niciodată aripi de-a binelea, oricât mi le-aş închipui eu (am fost mereu un închipuit) şi mi-am stins cu greu revolta împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor mari care, printr-un complot universal, cenzuraseră visarea.

Acum, recitîndu-mă, îmi dau seama că acest paroxism al indignării trăit de mine la o vârstă fragedă nu va interesa multă lume.

Aşa că adaug un bonus pentru galeria disponibilă: în armată, iarna, la infanterie, la Bacău, ne-au pus să coasem nişte nasturi mari de metal la mantale. Eu, care nu cususem niciodată vreun nasture cât de mic, mi-am rănit buricele degetelor în timpul operaţiei. A venit însă o altă comandă care ne-a cerut să-i tăiem pentru că nu erau nasturi suficienţi. După ce i-am tăiat cu regrete, un alt ordin ne-a intimat să-i coasem la loc pentru că se găsise un lot suplimentar de nasturi. ATUNCI, cu răni la degete, m-am INDIGNAT şi am vociferat. Indignarea asta m-a costat o iarnă grea: am fost pedepsit şi băgat în plutonul «Gaze», plutonul «disciplinar», al înrăiţilor, unde am petrecut un sezon de pomină pe coclauri îngheţate (cu lopăţica între picioare și agheul în spate) care, trebuie să mărturisesc, nu mi-a băgat totuşi minţile în cap.



Citiţi şi

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

„Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,396 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro