“Maria și Machiavelli”, o carte intrigantă și interesantă precum este în spațiul public autoarea ei, Iulia Motoc

28 April 2022

Două elemente culturale autohtone m-au mișcat în ultimii ani.

“Ba, ca laureat!” mi-am zis după filmul lui Mungiu, căci este acolo ceva din eșecul colectiv în multe domenii și situații. I-am publicat sub pseudonim o recenzie inspirată mult de interpretarea Liei Bugnar.

“Rebus!”, am exclamat acum aproape doi ani, la mini-romanul “Maria și Machiavelli”. Admit că m-am trezit scriind, probabil ca un analist de investigații care construiește un puzzle, mai mult să-mi structurez propria înțelegere. Nu mi-aș fi amintit de aceste rânduri, dacă nu citeam pe pagina de Facebook a judecătoarei Iulia Motoc că urmează o lansare în România (pe 5 mai, ora 18:00, la Muzeul Național al Literaturii Române) Mi-a plăcut misterul din această carte, intrigantă și interesantă precum este în spațiul public autoarea ei.

Mă așteptam la o lectură facilă în aparență și sofisticată în fapt, pentru că așa mi s-a părut Iulia Motoc în ceea ce denumim amprente publice.

Mini-romanul “Maria și Machiavelli” începe cu o descriere care aminteste de clasici, dar tabloul devine brusc atât de alert, iar acțiunea atât de bine ancorată în contemporan, încât nu ești tentat deloc să eviți pasaje. De teamă să nu-ți scape ceva din ceea ce intuiești că va fi o lectură-rebus: în primele cinci pagini descoperi viața profesională și personală a eroinei, capodopere ale artei universale (pe unele dintre acestea pe parcursul cărții va trebui să-i ceri prietenului Google să ți le amintească), intuiești că sora “cea mică” va juca un rol mare și anticipezi că întâmplările se vor perinda prin fața ochilor tăi cât se poate de alert.

Cartea este atent structurată în jurul unor urzeli à la Agatha Christie, la care parcă toți sunt părtași, iar decesul mamei reprezintă trigger-ul pentru scenariul haotic anunțat parcă discret până atunci prin asistenta ei care nu este a ei, prin ușa de la birou deschisă pe care desigur nu ea a uitat-o deschisă, dar și prin descrierea sumară a soției profesorului, în contrast cu Maria.

Caterina este un profesionist, care își pregătește minuțios aparițiile în fața  studenților. Iar ei, o îndrăgesc. Sentimental pare lipsită de noroc, dar putem intui că speră la o iubire “corectă” – și-a început viața sexuală la sfârșitul clasei a noua, poate ca să-i demonstreze playboy-ului liceului că nu trece “viața” pe lângă ea, și a fost izbită de discrepanța dintre aparență și realitate, în ceea ce  i-a provocat “greața aia groaznică, de la început până la sfârșit…care nu poate să dispară niciodată”; a intrat mai târziu într-un amantlâc pentru că el nu purta verighetă și pentru că ea s-a îndrăgostit pe loc și fără scăpare, cumva de “discuțiile lor”, fără un element carnal concret; a decis să iasă din poveste atunci când l-a văzut în public cu alta, completând zvonistica; pe urmă, avea să i se confirme, pe internet, idila lui cu Helene;  parcă în completarea esteticii kitschului, ea, Caterina va ajunge într-o zi să refuze scurt serviciile unui escort.

Câteva rânduri mi s-au părut surprinzătoare prin profunzimea de dincolo de simplitate: “fugisem, poate, din Europa ca să uit de Pierre, iubitul meu căruia îi venise timpul să mă schimbe ca amantă” (intuim: nu pentru că el ar fi avut vreo vină, ci pentru că așa era scris); “sora căreia bluzele mele de bumbac aveau să  se potrivească într-o zi atât de bine, mă iluzionam eu atunci” (în contrast cu vestimentația de designer pe care aceasta urma să i-o pună la dispoziție ulterior); pasajul despre femeie în viziunea lui Nietzsche.

Am admirat în mod deosebit eleganța cu care sunt așternute elementele ce țin de sfera juridică, în speță toate referirile la un anumit tip de justiție – Tragedia Lucretiei lui Botticelli, scena despre Monte Cristo în contrast cu mediul și contextul în care ea este redată, chiar și judecata fostelor vecine ale mamei, “prea invidioase că are două fete atât de reușite”, iar la finalul cărții, desigur, dialogul cu asistentul decanului, replica lui fără drept de apel: “modul în care evaluăm noi nu vă privește”, și scena procesului real, din tribunalul new-yorkez.

Mi-au plăcut pasajele de critică literară pură, concepute meticulos și plasate strategic – atât cât să incite, atât cât să nu plictisească.

Sigur, rămân întrebările legate de Maria, care simplu spus, “speră să își facă o carieră universitară pentru a se putea căsători cu iubitul ei”, ingerința surorii Lulu și a noului ei soț în regizarea și operaționalizarea poveștii despre boala psihică – pe undeva a lor -, dar mai presus de toate, rămâne preocuparea cititorului față de personaj. Ce face în continuare Caterina, rămasă fără posibilitatea de a profesa?

Probabil că va fugi, așa cum a făcut în câteva ocazii, înainte? Mi-ar plăcea să cred că va găsi o cale sau măcar va încerca să-și creeze propria potecă, mai ales că acum știe că ”pour Machiavel, le secret est dans l’apparence”. Probabil că, obișnuită cu întâmplările din viața ei, se va amuza privind la micuța Maria din cărucior ca la o altă întrupare a lui Machiavelli, care într-o zi, când va veni timpul, își va urma destinul.

Mi-a plăcut misterul din această carte, intrigantă și interesantă precum este în spațiul public autoarea ei.

Guest post by Octavia Lojniță

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ne-am privit în ochi, cu respirația oprită…

Banalitatea războiului

Reversul Creației

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro