Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mr B – Femeia se bea cu șampanie (III)

25 December 2019

Continuarea de aici.

„375” scris cu auriu imperial mă privește. Undeva în spate, aud zgomotul tricicletei copilului din „The Shining”, care merge pe mocheta și parchetul groazei. Jack mă salută rânjind, cu un pahar de Jack, și-mi suflă printre dinții albi ceva aproape nedeslușit. Caut în memorie. „REDRUM” cu al doilea R scris invers, rusește, care citit în oglindă e „MURDER”. Valul negru, sângeriu, se năpustește spre mine din capătul culoarului. Beau o gură de burbon și-i spun lui Jack să se „fuck yourselfeze”. Ciocnesc paharul de numărul camerei de trei ori, ca destinul. Ușa se deschide ferm. Fără protocoale false sau inutile, pășesc dincolo de tărâmuri, dincolo de lume, dincolo de mine.

„M” stă singură într-un apartament foarte luxos, în care camera mea ar putea juca rol de bucătărie într-un soap opera american tradus din spaniolă în românește. E un întuneric mușcat de lumina veiozei de pe noptieră, combinată cu cea a televizorului deschis pe un post cu muzică retro. Un geam imens, cât un ecran de cinema, desparte „iarna vrajbei noastre” pudrată pe caii de la trăsurile cu clopoței din care urlă a sărbători turiștii beți plimbați prin Regatul Transilvan. E iarnă afară. E iarna în noi.

Așez paharul gol pe bufetul din lemn masiv ce seamănă cu sarcofagul napoleonian și mă apropii de „M” care stă lipită de geam privind la noaptea care se scurge din ea spre munți ca o lavă încărcată de mistere.

„Seringa e pregătită pe bufet, lângă paharul tău.”

Iau cu gesturi dibace seringa și cottonelul cu spirt de pe o farfuriuță. Îmi reamintesc de prima injecție făcută în poponețul rotofei al șefei de grupă, undeva într-o tabără de liceu, în munții Rodnei.

„Desfă-mi fermoarul.”

Sasaki Kojiro scoate fulgerător măiastra sabie de Bizen și, în stilul Ganryu, spintecă fulgerător spatele fantomei negre dezvelind odată cu zgomotul fermoarului tras o piele albă, strânsă în brațele unui sutien negru din clanul Koga. Cu un gest simplu, „M” își alunecă rochia jos și o aruncă surprinzător cu pantoful. Are un corp micuț, firav, dar bine lucrat. Stă lipită de lumina lunii pe geam, ca o urare super erotica aruncată de un spiriduș obraznic. Își ridică marginea infimă a chiloților dezvelindu-și mai mult fundulețul, acolo în dreapta sus unde se fac injecțiile. Îngenunchez în fața Lunii. Șterg locul cu spirt și, fără să mă opresc din șters, înfig anofelește acul fin. Descarc serul încet, să nu doară. Scot acul rapid și presez locul cu tamponul.

„Strânge-mă-n brațe!”

Arunc mecanic la coș seringa cu tot cu farfurie și mă apropii. Îi ridic mâinile și le țintuiesc pe geamul rece cu palmele mele mari, ca mănușile negre cu sunete ciudate ale lui Tom Cruise de pe Burj Al Khalifa.

Îi miros parul, intuind un șampon bun. Parfumul greu, rafinat, mă conjură în jos. Îmi plimb nasul sensibil pe gâtul delicat – C1, C2 număr vertebrele. O ating pe omoplați cu buzele ca un vânt printre maci într-o seară de vară. Descriu un triunghi de aur apoi cobor pe coloana – T1, T2… Îi simt porii pielii cum se strâng a frison. Continui – L1, L2. Buzele se mulează pe o mică deformare a coloanei, probabil de aici durerea, motivul injecției. Suflu aer cald pe minusculul punct roșu lăsat de ac, îl sărut. Apuc dunga chiloțeilor cu dinții și ca un cățel jucăuș trag de ea din toate pârțile până îi cobor pe picioare.

 

Mrrrr, mă ridic apăsat pe trupul ei care tremură deja. Îi desfac sutienul cu un gest expert, exersat pe vremea liceului; îl înlătur încet. Catifeaua și căldura sânilor din palme îmi stoarce sensibil amintirea unui pisic negru abia fătat, care se lăsa cufundat în vise de lapte doar mângâiat pe burtică. Momentul savuros alunecă pe picioare odată cu pantalonii mei, cum, nu voi ști niciodată. Fata asta poate croșeta un pulover de Crăciun plin de reni cu mâinile la spate! Poate picta capodopere sau amorsa focoase nucleare! Îmi simt modulul lunar înfiorat, purtat lent, imponderabil pe suprafața rotundă, peste locul injecției. „See you on the dark side of the moon” îmi gâdilă timpanele. „Eagle has landed!” Sunt dirijat încet spre „Marea Liniștii”, Marea Sargaselor, căci simt cum algele moi se dau la o parte ca să-mi înlesnească alunecarea celestă. Împărtășesc senzația unui blat de tort peste care se scurge ciocolată caldă. Selena stă lipită de mine, desfăcută în două jumătăți perfecte.

„Șampanie!”

Făptura se răsucește brusc cu fața la mine. Mă privește, așa gol. O privesc, goală. Cu un gest discret îmi arată frapiera de pe bufet în care stă o sticlă de șampanie gata de decolare. Deschid sticla, fără zgomotul amatoricesc și umplu cele doua pahare. Îi simt privirea curioasă cum aluneca spre mijlocul corpului meu, ca o geană de ochi atoateștiutor, ca un șerbet scurs din linguriță. Așez cele două pahare pe toiagul lui Moise și mă îndrept să despic marea-n patru. Apucăm paharele, ciocnim și ne privim. Sunt un praz spălat într-un izvor rece de munte când surprins, îmi simt partea cea mai apropiată de ea, inundată de șampanie și mângâiată ușor.

„Bea-mă!”

Transfer șampania din pahar în gură. Degetele ei delicate îmi opresc intenția vădită de a o săruta pe gură cu șampanie. Mă apasă pe cap, iar eu cobor docil cu gura pe trupul firav, ca un melc ce lasă dâre de șampanie. Eliberez din gură pe pielea albă puțină șampanie, o resorb în călătoria mea peste munții dulci, peste văile plângerii, spre nivelul absolut. Renunț la pahar și iau sticla. Îi umplu paharul și beau o gură zdravănă. Ridic brațele Podului Londrei pe rând, îi așez picioarele pe umerii mei și mă ridic așa cu zgomotul pielii frecate pe geamul imens, nemuritor și rece.

Vărs și resorb licoarea magică în vasul mistic de alabastru, ca un ritual sacru. Descopăr remușcări și regrete care ies din adâncuri îngropate și se mistuie-n focul dintre noi. Îmi umplu gura cu șampania pișcăcioasă și o dezmierd regește, ca pe un desert fabulos de la palatul monarhilor. Odată cu șampania, îi sorb în mine toată ființa firavă amestecată cu noaptea din spatele geamului imens, hotar între lumi, brazii și urletul lupilor, zăpada, clopoțeii și mirosul vinului fiert servit jos în vale din cești de pământ. Gustul ei diafan amestecat cu șampanie mă excită teribil și, pentru o clipă, mă văd din ceașca de ceai cu posmagi înmuiați pe care o bătrânică de peste drum așteaptă s-o bea, dar mandibula căzută îi eliberează proteza cu un pleosc tridimensional sfârșit în ceai. Ochii ei bătrâni se holbează, mintea ei îmbătrânită caută panicată repere antomico – științifice inexistente.

Noaptea continuă să curgă ca o lavă gravă de pe văile munților, diluată în șampanie, prin femeia de pe umerii mei, prin gura mea, prin sinele meu stingher, dincolo de materie, dincolo de umbre. Mă opresc și o privesc așa, neajutorată, cum stă pe umerii mei ca un naufragiat de pe care cârpele poartă amintirea unor haine sau poziții sociale. Ea nu mai e acolo. E complet abandonată. Întoarsă-n spirit și simțiri la stadiul de extremofilă ce a primit neașteptat mirarea scânteii vieții.

O prind de jumătățile de lună plină și o cobor cu picioarele-n jurul meu, o târăsc pe geamul aburit, apăsată pe pielea mea transpirată. Alunecă inefabil pe gât, piept, abdomen. O opresc la nivelul bunăvoinței mele și o pătrund încet, mânat de instincte atavice care-mi urlă-n vintre să merg înainte, să ucid mamutul lânos. O țin așa fără s-o mișc. Îi șoptesc să strângă. Strânge. Kegel râde și scoate din gură coji de semințe pe un șir cu bile. Tremură teluric. Mă strânge cu picioarele, ca luptătorii de jiu-jitsu brazilian. Țipăt topit în geamăt visceral.

Văd prin ea filmul traumei. Mușc sfârcul stâng ca să dau sonorul mai tare, iar cu cel drept reglez luminozitatea. Sunt un proiecționist care manevrează un aparat vechi, în care am trezit o rolă prăfuită la viață. Un film mut derulat rapid cu o muzică de clarinet se desfășoară pe ecranul lumii, în fața mea:

„O fetiță mică se joacă cu păpușile. E fericită. Mama ei e undeva în fundal, trebăluind indiferentă la bucuria fetiței. Apare un băiețel mai mic. Din joc, rupe capul unei păpuși. Fetița îl ceartă. Mama sare imediat în apărarea băiatului și o ceartă. Fetița suferă nedreptățită. Apare tatăl beat care o certă pe mamă. Îi dă o palmă și iese trântind ușa. Un tablou de familie cade jos și se sparge. Mama plânge. Fetița plânge. Băiețelul mai rupe un cap de păpușă. Mama îl ia în brațe, protector. Fetița plânge. Se simte trădată, respinsă și abandonată…”

Filmul ar putea continua cu fetița care a crescut și consideră că trebuie să fie perfectă, să facă totul perfect, organizat, fără greșeală. Greșeala înseamnă pedeapsă. Ea trebuie să fie perfectă pentru ca să existe, pentru a fi băgată în seamă și iubită. Bărbații nu pot fi perfecți, doar sunt niște animale primare, brute împuțite și violente, incapabili de iubire, care trădează, înșală și abandonează. Bărbații sunt slabi. Mult prea slabi pentru ea.

Încep s-o mișc în mine ușor. O privesc așa sprijinită de noapte cu spatele la univers. Mă strânge cu degetele, își înfige gheretele perfecte de fiară perfectă în omoplații mei. Îndur. O las să se vindece de lume, de oameni, de reguli și șabloane. Vreau să-i spun că o femeie e mult mai puternică, tocmai pentru că e slabă. Vreau să-i spun că are dreptul să fie slabă, că-și poate permite asta, fără să judece. Să-și accepte natura ei, să se iubească necondiționat ca să poată descoperi compasiunea.

Gândurile mi se sparg în geamătul ei topit spasmodic de corpul care a atins plăcerea maximă. Stoic, permit unghiilor ei să mă marcheze încă odată. Cu ea în jurul meu mă așez pe fotoliul din piele exagerat de mare. O privesc cum se mișcă deasupra mea. Ce ritm ascuns, ce muzică, ce armonie lăuntrică regăsită, câtă pasiune, ardere… E altă femeie. Femeia! E în transă aproape. A trecut dincolo de plăcere. A devenit plăcerea însăși! Trebuie să acționez!

Mă întorc și o pun cu spatele pe fotoliu. Îngenunchez între picioare ei delicate. Iau o înghițitură mare din șampania rămasă. Apropii gura și o lipesc tandru de originea moale și udă a tuturor lucrurilor prezente, petrecute sau ce vor sa fie. Eliberez încet ineditul din gură. Surprins, corpul ei reacționează comic. Repet faza de trei ori până când șampania se termină. Simt în ea o vibrație crescândă. Mă așez deasupra ei, o privesc în ochii negri topiți in dorință.

„Ești gata?… Ești gata?”

Îngână un daaaa lung costodiafragmatic. Gaia mă strigă. Gaia mă vrea înfipt adânc în pântecele ei primordial. Intru brusc în măruntaiele pământului să fur focul adâncurilor, să călesc metalul în ape pure, să caut izvorul vieții. Strigătul ei se amestecă în șampania care țâșnește afară cu zgomot de gheizer. Universul se comprimă brusc într-o densitate infinită, pentru ca mai apoi să explodeze într-o împlinire absolută. Rămânem înghețați în timp. Timpul Îngheață.

Cu degetele de la picior apuc pilota și o trag spre mine. Ne răsucim, ea deasupra în brațele mele. Ne învelim. După doar două lătrături Mioritice strecurate prin geam, adormim pur și simplu așa murdari de pasiune, trăire și adevăruri revelate.

Dimineața îmi taie dureros ochii umflați. O duc în pat și o învelesc ca pe un cățel salvat dintre dărâmături. Stau gol în fața geamului imens. Sunt Conu Gerard față-n față cu reacțiunea după o Termopileală grea, lungă, profesionistă. Îmi adun memoria corpului de ieri, prinsă-n hainele aruncate și o privesc. Alice adormită pare că-mi șoptește că pentru ea a durat o eternitate. Sau poate o secundă, îmi zic în sine după care închid ușa în urma mea.

Gravitatea! Of gravitatea…Geanta mea în care stau aruncate câteva boarfe și un Moș Crăciun din ceramică primit cadou, mă târăște greoi ca printr-o brazdă proaspăt tăiată în cernoziomul umed și negru, de plugul tras de Iambor și Bodor – cei doi boi mistici ai copilăriei, spre bar. Lumea normală, corporatistă, ia micul dejun bogat în sucuri, dulciuri, fructe, cafea proastă la filtru și tot soiul de ouă cu șuncă, în restaurant. Simt un gust metalic de kriptonită cu jumări în partea stângă a gurii, semn că trebuie să-mi schimb pasta de dinți. Mă prăbușesc pe scaunul barului și sper la minunea că barmanul meu tatuat n-a murit subit, ci doar se transformă.

Mi-e imposibil să mă întorc, atunci când din dreapta simt subit pe cristalinul meu de silicon o zgârietură făcută de doi sâni dezveliți 90%, enormi ca două Stele ale Morții, din care laserul fatal se pregătește să țâșnească dublat de eternitate. „The Dusk Bartender Lady” îmi abordează febra musculară cu un zâmbet care mă forțează să spun ce doresc, un zâmbet superior, pentru că știe că nu pot să-mi dezlipesc „pipulele detailate”- așa cum a zbârcit-o cândva o actriță pe o scena, de pe sânii ei montgolfieri. Îmi smulg elastic privirea din abisul „sfeeric” și lovit brusc de inspirația poetului alcoolic, comand:

„Trei espresso, un Fernet Branca, un Drambuie și un Martell, te rog, minunăție mică!”

Xena își ascunde stângaci nedumerirea, parca și sânii i-au căzut puțin, dar trece la treabă. Privesc în gol și îmi folosesc puterea telepatica furată de la tipul ăla chel în scaun cu rotile XX:

„Învață să fii slabăăă!!! Iartă-teeee! Acceptă-teee! Iubește-teee! Eliberează-te de tineee! Întâmpină-teeee! Așteaptă-teee”…!

Sper ca un copil la cadoul de sărbători ca „M” să m-audă. Merită să se bucure! Merită să fie vie! Merită sa fie!

Nu cred că cineva cu mintea la cap ar putea iubi fernetu ăsta sau ar putea măcar să-i descrie aroma odioasă. Îl șterg din memoria papilelor cu cafeaua caldă:

Prima gura – AMARĂ CA VIAȚA

Urmează liqueur-ul, parfumat, înțepăcios, amăgitor pierdut în aroma cafelei:

A doua gură – DULCE CA IUBIREA

Cognac-ul surprinzător, dulce-amărui, tare, moale, cu arome din viețile trăite, înghițite de ultima cafea:

A treia gură – MISTERIOASĂ CA MOARTEA

Plec fără să spun ceva. Sunt vânt, abur, fum, ceață, vapori, umbre și amintiri. Sunt viu.

Sunt cel ce sunt!

„Stelicăăă! Dum-acasăăăă!”

Pe Bogdan îl găsiți și aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

M-am îndrăgostit de o femeie măritată

Lumea zice că nimic nu va mai fi la fel

Într-o zi, după ce totul se va fi terminat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro