Se privește în oglindă. Nu pentru a-și admira chipul cu trăsături aproape de perfecțiune. Ci doar pentru a se asigura că rujul sidefiu, pus pe grabă, nu depășește conturul armonios al buzelor. Își dă și cu puțin fard pe pleoape. N-are nevoie, dar toate colegele ei de la Facultatea de Drept din București se machiază, iar ea nu vrea să fie privită ca o provincială. Pudră sau fond de ten n-a folosit niciodată. Cu toate astea, fața îi radiază. Poate pentru că are doar douăzeci de ani. La vârsta asta, nu poți știi încă dacă o femeie mai mult a râs sau mai mult a plâns în viață, căci nici măcar cele mai fine riduri de expresie nu i s-au așternut pe chip, să o trădeze…
E atât de frumoasă… Pare parcă și mai încântătoare, pentru că nu prea-i conștientă de asta.
Își repetă în gând ultimul curs, pe care a apucat să-l citească abia azi-noapte. Speră să nu-i pice vreun subiect la examen tocmai din acest ultim capitol. Ar însemna să nu ia zece, iar ei nu-i plac lucrurile imperfecte. De aceea își și aranjează, cu grijă, câteva fire de păr mai răzlețe, înainte de a ieși pe ușă.
Mereu are emoții în zilele când are examen, deși n-a picat vreunul până acum. Merge îngândurată și nici nu-l remarcă pe băiatul care se împiedică atât de tare chiar în fața ei. Alți doi tineri de peste stradă strigă, însă, amuzați după el și-l fac să roșească de rușine că fusese „demascat” pentru că, privind-o pe ea, nu văzuse mica denivelare din asfalt.
Ia autobuzul spre facultate. Acesta e aproape gol, căci afară e atât de frig, încât bătrânii, cei mai fideli călători, nu se încumetaseră să iasă din casă de dimineață. Se așezase la geam, deși, printre florile de gheață, abia putea întrezări pomii golași de pe marginea drumului.
Într-una dintre stații, niște liceeni vin înspre fereastra pe care fata privea, absent și șterg la repezeală pojghița argintie de pe geam, doar ca s-o poată vedea mai bine. Fata tresare. Le zâmbește îngăduitor perechilor de ochi ce o privesc admirativ. Un băiat își unește degetele în formă de inimioară. Altul îi trimite o bezea. Autobuzul pornește și lasă în urmă ceata de băieți exuberanți. Șoferul, martor al declarațiilor de dragoste ale tinerilor, o privește și el zâmbitor.
Mașina aproape se umpluse de călători: majoritatea elevi, studenți, dar și câțiva pensionari mai curajoși. Unii dintre noii veniți prinseseră loc, însă mulți rămăseseră în picioare. O fetiță subțirică, cu ghiozdan în spate, se ținea strâns de spătarul unui scaun. O remarcase pe tânăra de la geam și o studia cu atenție, din cap până-n picioare. Doi studenți și un bărbat între două vârste se agățaseră, și ei, de o bară. Îi aruncau câte o privire fugară fetei, însă, dacă se întâmpla să-i întâlnească ochii, își lăsau, stânjeniți, capul în jos.
Tânăra îi privea, la rândul ei, cu mirare. De un timp, nu se mai uita pe geam. Oamenii urcau din ce în ce mai mulți, la fiecare stație, dar scaunul de lângă ea rămăsese gol. Nimeni nu se încumeta să i se așeze alături. Tineri sau vârstnici, toți o remarcaseră și o priveau de la distanță, ca pe o pictură. Sau ca pe o sculptură de gheață, încântătoare în perfecțiunea sa, pe care ei se temeau ca, apropiindu-se, să n-o topească…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
E ok să spui NU, e ok să renunți. Nu și la tine
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
