Nu a crezut niciodată că poți plânge citind un jurnal…

11 January 2018

Citea simțind sângele cum îi încălzește trupul, citea cu emoție, auzindu-și bătăile inimii, gândind că are în față o comoară ascunsă. Citea nerăbdătoare să afle ce este scris mai departe, întrebându-se dacă nu este scris ceva și despre ea. Constatând cu părere de rău că nu, simțea durerea indiferenței celeilalte față de ea și parcă ar fi vrut să meargă la ea, să-i telefoneze, să-i spună că nu-i pasă, chiar dacă asta ar fi însemnat să se deconspire. Ar fi putut să citească ceva ostil care să o compromită, să determine o ruptură între ele, să-i aducă prejudicii. Deodată, ridică ochii din jurnal, de parcă s-ar apăra de o eventuală trădare. Văzu camera, care parcă era străină, se simți într-o altă dimensiune. Spațiul și timpul erau doar niște repere care încadrau existența, lucrurile și mobila din cameră, la fel. Era acum ca un arheolog ce în urma săpăturilor ar fi aflat cea mai de preț comoară.

Și totuși, ea era doar o fată care citea jurnalul surorii sale, iar săpăturile pe care le făcea simțea că o prejudiciază, însă nu îndrăznea să lase jurnalul din mână. Citea acum parcă și mai însuflețită, regretând că știa atât de puține despre ea și se lăsa purtată de aparențe. Era ca și cum i-ar fi citit sufletul, gândurile, de parcă sora ei ar fi stat dezbrăcată de sentimente în fața ei. O considera prietenă, o știa de când erau copii, când se jucau împreună, mâncau împreună, mergeau la aceeași școală, aveau aceleași prietene până în adolescență, a știut toți băieții cu care a ieșit și acum, la aproape 30 de ani, descoperă că nu o cunoaște. Acest jurnal păstra cele mai adânci confesiuni neștiute și nebănuite vreodată, era ca o disecție în inima și gândurile ei, cea de acolo nu era sora ei, era o străină.

jurnal femeie scris

La început, împinsă de adrenalină, voia să descopere ceva compromițător, credea că spune ceva despre ea, mai ales că au avut o discuție neplăcută cu câteva zile în urmă, însă, spre surprinderea ei, nu descoperi nimic, nici nu scrisese nimic în ziua aceea. Cine era fata asta? Dacă nu era în camera ei, printre lucrurile ei, dacă nu i-ar fi știut bine scrisul, ar fi putut jura că acesta este jurnalul unei necunoscute. După ce o intriga faptul că nu a scris nimic despre ea, continuând să citească, trăi tot felul de emoții: de la compătimire, regret că, deși erau surori și prietene și au locuit chiar o bună perioadă împreună, știa atât de puține despre ea. Și când își aminti că o judecase de atâtea ori și nu era de acord cu alegerile făcute de ea… Acum ar fi vrut să ia toate cuvintele și gândurile înapoi, să le șteargă precum șterge o radieră urmele lăsate de creion pe hârtie. Oricât ar fi regretat, ele au rămas acolo și nu avea cum să le întoarcă. Oare i-o fi spus cuiva toate cele scrise acolo? Cui? A preferat să spună cui în loc să i se confeseze ei? Erau lucruri întâmplate cu ani de zile în urmă de care habar nu avea, le-a citit acum. Oare ce făcea ea în acest timp? Și-a adus aminte că atunci avea un iubit, avea și serviciu și vorbeau mai puțin. Cine s-a înstrăinat prima? Oare o fi fost vina ei? Acum, după atât de multe pagini citite, se simțea de parcă ar fi citit o carte… nu mai citise de mulți ani una, de prin liceu, facultate.

Unde la începutul lecturii s-a înfuriat că nu a scris și despre ea, așteptând să citească ceva de rău, să spună „Uite ce gândește sora mea despre mine!”, acum întinse o mână spre geantă să ia pachetul cu șervețele, să-și șteargă nasul de la plâns. Cum o fi putut să sufere atât și ea să nu știe? Cât de oarbă să fi fost? Plângea în hohote cu sughițuri, de parcă ar fi murit cineva. Nu a crezut niciodată că poți plânge citind un jurnal.

Închise jurnalul și mii de gânduri îi invadară capul. Suntem oameni, avem rude, prieteni, colegi, cunoștințe, pe care credem că îi știm, dar oare cât de bine îi știm? Oare chiar vrem să îi știm cu adevărat?

Suntem străini de lume și de noi. Purtăm câteodată cu infatuare aceste corpuri, le zâmbim celorlalți sau le vorbim, dar oare cât de onești suntem? Avem un corp acoperit de piele, ascunzând emoții și gânduri. E ca o carcasă, un ambalaj, o cutie închisă la exterior pe care vezi ce e scris, ce e desenat, dar nu știi ce ascunde înăuntru. Ne simțim protejați uneori de acest scut. Etalăm cu mândrie aceste trupuri purtând o mască și un costum, suntem acoperiți de haine-trofeu sau machiaj-porțelan, pretinzând că suntem noi, dar, de fapt, cine suntem? Dincolo de vârstă, gen, ocupație, statut, stare civilă, materială, dincolo de succese sau eșecuri, cine suntem? Care și câte dintre principiile și idealurile noastre sunt, de fapt, ale noastre sau ale societății? Suntem victime sau suntem eroi, suntem iubiți ori detestați, mințim sau suntem mințiți. Suntem proiecții ale noastre sau proiecții ale altora asupra adevărului, asupra ceea ce este bun, frumos și corect. Vrem să fim fericiți, să iubim și să fim iubiți, uitând să ne bucurăm și să fim recunoscători pentru ceea ce avem deja, reconștientizând că iubirea este în noi și noi suntem iubire, omițând de multe ori adevărul despre noi și despre ceilalți. Ne-am îndepărtat de la noi, de la Sinele nostru Suprem. I-am lăsat pe alții să arunce cu noroi și acum așteptăm să vină un bijutier să ne șlefuiască, să descopere strălucirea diamantului ce zace în noi.

Guest post by Nela

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ce dulce e răzbunarea!

Cum să-i spună că o adoră?

Într-o zi, m-am trezit singur cu tine lângă mine

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
496 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro