Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Nu cred că există femei mai proaste ca tine și ca sor-ta!

1 May 2018

FELICIA DOLEANUDin ciclul: „Sunt plină de amintiri”.

Sunt seri în care deschid trecutul ca pe o carte uitată într-un cotlon, carte în care păstrez amintirile ca pe niște flori presate și, răsfoind-o, îmi revine povestea fiecărei flori…

Am crescut într-o familie în care certurile din gelozie erau frecvente. Mama mea l-a divinizat pe tatăl meu, până în ultima clipă. Tatăl meu, un bărbat extrem de atrăgător, nu a dat cu piciorul niciunei ocazii… Fiind mică, nu înțelegeam aceste certuri, dar îmi promiteam că eu n-o să fiu geloasă și cred că am reușit. Am reușit atât de bine, încât îl enervez chiar și pe tata. Nu înțelege cum și de ce eu și sora mea suntem atât de tolerante cu soții noștri. Chiar într-un moment de revoltă, mi-a spus cam acid :

– Eu nu cred că există femei mai proaste ca tine și ca sor-ta, în lumea asta mare!

– Păi, trebuie să-ți mulțumim, domnul tată, că așa ne-ai crescut! Dacă tu nu ai refuzat nimic, de ce crezi că soții noștri ar face-o? Vrei să alergăm ca mama cu sabia scoasă după toate fufele din oraș și să le păruim? Când am mai avea timp și de copii, de serviciu, de noi? Și apoi, de ce să ne otrăvim viața, picurând mereu în ea gelozie?

Pe scurt: eu sunt convinsă că toți bărbații o comit mai devreme sau mai târziu. Nu contest că la fel de bine o pot face și femeile. Nu e nevoie să-mi săriți în cap, e convingerea mea și n-o poate schimba nimeni.

Un fost șef italian, la care am ținut și țin foarte mult, îmi zicea:

– Cara mia, greșești ! Ai rămas prinsă în niște timpuri vechi, ești perimată! De ce crezi tu că bărbatul are mai multe drepturi ca femeia? Ce-i dă lui dreptul să înșele și ție, nu?

– Să-ți explic cum văd eu, amico mio! (asta se întâmpla acum vreo două decenii, când eu eram liberă ca pasărea cerului, admiratorii curgeau gârlă și omul acesta nu înțelegea de ce îi refuzam fără nicio excepție, pe toți, inclusiv pe el). Presupunând că noi am fi cei mai buni prieteni, „la tua sorella” cum zici tu, și într-o zi am pleca la braț prin oraș și în fața noastră ar apărea tipa aceea brunetă de la agenția imobiliară și tu ai zice mândru Uite, sorella, pe bruneta asta am avut-o!, eu aș zice Bravo, fratello! și chiar aș fi un pic mândră de tine… Apoi ar apărea blonda aia sexi de la Jacobs Kaffee și tu, împăunându-te tot, ai zice Și p-asta am avut-o! Tot mândră aș fi și probabil iar ți-aș zice Bravo, fratello, și p-asta ai rezolvat-o! Apoi, ne-am întâlni cu tipa aia mișto, proaspăt divorțată, bogata posesoare a câtorva aziluri de bătrâni. Și pe iapa asta am călărit-o! 

– Bravo, măi, călărețule! aș spune zâmbind și poate, în mintea mea, mi-aș spune: mic și-al dracu! Nu iartă nimic!

Dar dacă în plimbarea asta a noastră eu ți-aș spune:

– Fratello, uităte-te la tipul acesta. L-am zăpăcit într-o noapte… Și pe tipul acela îl vezi? Și pe el… Ei, da pe ăsta care vine acum spre noi, l-am dat gata!

Tu poate ai zâmbi înțelegător prima oară, a doua oară poate ai ridica o sprânceană, dar la a treia victimă, indiferent ce mi-ai spune, dragul meu, eu știu ce tu vei gândi:

– Mama mia, che putana e questa!

– De ce crezi tu că eu aș spune asta, din moment ce sunt convins că femeia poate face tot ce face bărbatul??

– Pentru simplul motiv că eu cred că femeia nu poate poseda bărbatul, ci bărbatul posedă femeia. Sună poate ciudat, dar eu nu-mi pot imagina o femeie bătându-se cu cărămida-n piept: l-am făcut și pe tipul acesta!

(Mă rog, au trecut două decenii de atunci, dar noi doi încă nu am reușit să ajungem la consens, încă mai discutăm pe tema aceasta.)

Destinul a dorit să-mi facă o glumă și mi-a scos în cale un bărbat care nu părea predispus la trădare. Am refuzat să cred că există așa ceva. Cum nu-mi place să fiu „amanta” cuiva și punându-i la grele încercări tenacitatea și răbdarea acestui domn, până la urmă am consimțit să-i fiu soție. M-am căsătorit a treia oară, la treizeci și șase de ani, cu un domn mai tânăr cu opt ani. I-am spus din start că ultimul divorț a durat șase minute, deci următorul va dura doar trei, după calculele mele estimative. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite să fiu nefericită. Nu sunt absurdă să pretind fericire pe viață, dar să aibă curajul de a pleca înainte de a mă face nefericită.

barbat frumos

A fost singurul bărbat din viața mea, pe care am început să-l apreciez din ce în ce mai mult după ce ne-am căsătorit. În fiecare zi îi descopeream noi calități. Mi-a dăruit șapte ani de vis! Șapte ani plini de surprize, de atenții, de declarații și dovezi de iubire incredibile. Ultima amintire plăcută a fost într-un an, de Sfântul Valentin, apoi chiar de a doua zi, a început să se schimbe încet-încet. Cu scuza că petrece timp cu un prieten depresiv, cu tentative de sinucidere, care avea nevoie de consolare, au început întârzierile de o oră, două, apoi chiar de o noapte întreagă. Slăbise, devenise taciturn, irascibil, introvertit. Nu-mi plac incertitudinile, de aceea l-am rugat să-mi spună ce se întâmplă cu el. S-a eschivat. Mi-a răspuns evaziv că are niște probleme în afaceri, dar sunt efemere, să nu-mi fac griji. Îmi făceam griji. Îl simțeam îndepărtându-se zi de zi, că între noi se deschide un gol. Nu sufeream că-l pierd, eram pregătită psihic pentru orice, dar voiam să-l ajut și mă deranja faptul că nu avea destulă încredere în mine. Vorbisem de nenumărate ori despre asta. Îmi doream să-i fiu pe lângă soție și partener de afaceri, o bună prietenă, omul căruia poate să-i încredințeze orice secret. Știa că sunt tolerantă, rațională, că înțeleg orice, că sunt altruistă, chiar dacă sunt iute la mânie, rațiunea își face datoria.

După câteva săptămâni de incertitudini, într-o noapte mai spre dimineață, când a ajuns acasă, m-a descoperit așezată pe fotoliu în sufragerie. A fost surprins să mă găsească la masa tratativelor. I-am spus cuvinte puține, gen:

– Dragul meu, aștept să pui cărțile pe masă, acum, dar dacă încă nu știi ce vrei, în fix patru ore ne așteaptă avocatul. Nu știu dacă în viața ta a intervenit o femeie sau poate un bărbat, o grijă, o dependență, cert este că, dacă nu ai curajul să vorbești cu mine despre asta, e inutil să mai împărțim patul, masa și viața, în general. Vei fi un om liber. Liber să iubești sau să suferi în taină, dar fără mine.

Au început bâlbâieli, promisiuni, lacrimi… tot arsenalul. Am rămas neclintită. La ora nouă eram împreună la avocatul meu care nu l-a plăcut niciodată și care și-a frecat mâinile cu satisfacție:

– Domnule, vei pleca în fundul gol din această căsătorie!

Soțul meu era doar trist și atât. A spus că nu-i pasă… Dacă acest divorț mă face fericită, să-l fac, dar să-i dau voie să rămână în viața mea, fie și ca ex.

Am început să am incertitudini și mai mari: Dacă greșesc? Dacă e ceva ce nu știu? Dacă e doar o faza? M-am grăbit? Ce vor spune părinții mei? Un alt divorț? Nu sunt făcută pentru o viață normală de familie? E vina mea? Etc…

I-am spus avocatului că vom face un divorț amiabil, fără tam-tam, fără stres. Vreau doar să se termine cât mai repede. Am decis că am nevoie de concediu și, deși îmi iubeam restaurantul, am plecat șase săptămâni acasă, în România. Doar acasă reușesc să-mi ling rănile, să-mi încarc bateriile, să văd viața clar. De data aceasta, era mai grav decât îmi imaginasem. Nici măcar acasă nu puteam să mă adun.

Nu reușeam să mă regăsesc. Eram tristă. Mă simțeam că o cutie de conserve goală, dusă de vânt. Îmi lipsea puterea de a mă concentra. Natura nu mă inspira, muzica mă plictisea, cărțile nu reușeau să mă captiveze mai mult de câteva minute. Familia, prietenii, nu reușeau să umple golul din sufletul meu. Am căutat alinarea în rugăciune, chiar dacă și pe Dumnezeu îl simțeam departe de mine. Nopțile, mă trezeam din oră în oră cu senzația că-mi cresc aripi de foc. Soțul meu mă bombarda cu sms-uri, în care mă asigura că mă iubește, că-i lipsesc, că-i e dor de mine și mă ruga să mă întorc acasă. Simțeam intuitiv că ceva nu e ok și asta mă înnebunea. Vorbeam ore întregi la telefon, implorându-l să-mi spună ce-l frământă. Aveam mustrări de conștiință că-l lăsasem cu firma, cu restaurantul, cu toate pe cap. Mă simțeam slabă și ticăloasă.

Într-o dimineață, eram la biserica Mântuirii Maicii Domnului din oraș. Mă hlizeam la o icoană, cu ochii goi. Vedeam pe geamul care o acoperă urmele buzelor care o pupaseră și încercam să-mi imaginez forma gurilor care trecuseră pe-acolo. Nu mi-era scârbă, nu mă gândeam la multitudinea bacteriilor, ci doar la forma gurilor și la speranțele pe care le-au pus în acele sărutări… M-am surprins gândind asta și mi s-a părut că sunt o păcătoasă, apoi m-am întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut mințile. Lângă mine, a apărut un preot înalt, cu o barbă grizonantă, îngrijită. M-a privit lung, cu privire extrem de pătrunzătoare, întunecată și tristă. Mi-a spus cu o voce caldă și totuși imperativă:

– Vino să te miruiesc, copilă! Ai o mare povară în suflet!

M-am mișcat spre altar ca în transă. Lacrimi fierbinți curgeau nestăvilite pe obraji. Cât urăsc să plâng! Acolo și atunci nu mi-a fost penibil. Mi-am simțit sufletul ușor ca un fulg .

Am ieșit afară la aer, pe terasa mare din centrul bătrânului oraș. M-am uitat spre cerul albastru și am închis ochii, încercând să-mi imaginez că pot zbura până la norul acela alb în formă de înger. Din difuzoarele mari ale bătrânului parc se auzea o muzică liniștitoare acompaniată de ciripitul divin al pasarelelor. Soarele timid de aprilie îmi usca lacrimile, iar adierile primăverii îmi mângâiau părul. În clipa aceea a sunat telefonul. Bucătarul de la restaurantul nostru m-a sunat și mi-a confirmat o bănuială…

Eram așa de fericită, de parcă m-ar fi anunțat că am câștigat la loto!

Urmarea, aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

În așteptarea a ceva

Și de-o fi să nu te mai întorci, trăiește frumos!

Oare e suficientă dragostea?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,281 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro