Dacă pentru mulţi copii din toată Europa ziua Sfântului Nicolae era prilej de bucurie, eu, ca orice Gigi Contra, înca de mică, n-am vrut niciodată să mă bucur de acest moment. De ce? Păi, e simplu: m-am nascut pe 7 decembrie. Şi-ai mei s-au gândit să facă economie la cadouri, ca şi-aşa perioada asta e ocupată şi de ziua de naştere a maică-mii şi a lui taică-meu şi a bunicilor şi de Crăciun şi de Revelion, aşa că m-au numit şi Nicoleta. Oana-Nicoleta, cu liniuta, ca pe Maria-Esmeralda.
Şi, uite aşa, în loc să primesc trei cadouri (unul de Sfântul Nicolae, altul de ziua de naştere şi altul de ziua numelui), primeam doar unul, de obicei portocale, pentru că na, atunci când încă mai credeam eu că un moş poate încăpea prin gaura cheii, erau darurile cele mai de preţ.
Unde mai pui că, unele rude mai îndepărtate, care aveau „datoria morală” de a ne vizita de zilele noastre de naştere, au găsit soluţia salvatoare bugetar: ne sărbătoresc pe toţi, de ziua mea. A maică-mii e pe 21 Noiembrie, a lui taică-meu, pe 11 Decembrie. Şi-atunci când să se întâlnească? Păi nu? Pe 6 Decembrie, că-i la mijloc! Şi nu doar că aduceau doar un cadou pentru toţi „şi-o ciocolată pentru fată”, da’ petrecerea se rezuma, de obicei, la „discuţii de oameni mari, la care ori taci ori te duci in cealaltă cameră”.
Şi sfârşeam, de obicei, în cameră cu aceiaşi copii din vecini, cu care stăteam în fiecare zi, care nu ştiau că e zi specială pentru mine, că doar era zi specială şi pentru ei, nu? Ziua în care Moş Nicolae aduce cadouri, dă-o-n colo pe Oana!
Dar au fost şi momente bune… Oh, îmi aduc aminte că, odată, după toată distracţia de pe 6, pe 7, când toată lumea uitase că mai e un prilej de sărbătoare, m-am întors de la bunica. Şi l-am găsit cu ai mei pe „Tata2”, un bun prieten de-al părinţilor mei, fără copii, care mă iubea ca pe ochii din cap. Şi mi-a spus „Ia, caută prin casă şi vezi ce ţi-a adus Moşul”. „Păi mi-a adus o portocală, câteva dulciuri…” mi-am început eu poezia. „Nu, nu, caută acolo, în pat, că a fost obosit şi a dormit şi n-a mai ajuns la ghete să pună cadourile”. Şi-am luat patul la răscolit, fericită că, în sfârşit, cineva şi-a adus aminte că mai e un cadou de dat şi eu nu uit, chit că ei o fac.
Şi am găsit o ciocolată rusească, dintr-aia de un copil din ziua de astăzi nici nu s-ar uita la ea. Dar pentru noi, vajnicii şoimi ai patriei, era mană cerească. De aia, cu ochii mari, am început repede să-i desfac ambalajul, că dacă mi-o lua cineva? „Mai caută, mai caută”. Şi-am mai găsit o pijama. De-atunci eram mai practică din fire, aşa că nu prea pricepeam eu rostul pijamalelor. Dacă aş fi fost atunci cu mintea de acum, i-aş fi spus „Mă, tată, eu vreau dulciuri, jucarii, nu pijamale, că ăsta e cadou pentru salvat bugetul maică-mii, nu de bucurat inima copiilor”. N-aveam vocabular suficient, da’ tot cam aşa gândeam. „Mai caută, că sigur mai e ceva”. Ascunzându-mi dezamăgirea provocată de pijamale şi licărindu-mi speranţa în ochi că poate, poate găsesc şi eu o păpuşă dintr-aia de plastic, ceva, am dat şi ultima pernă din pat jos şi când colo ce să-mi vadă ochii: o salopetă, din aia groasă, cu care ne chinuiau parinţii când eram mici.
Doamne, cât am urât salopeta aia! Era enormă şi mergeam crăcănata şi cu mâinile la 10 centimetri de corp la cât de groasă era. Maică-mea se bucura, că deh, o scutise de cumpărat vreo patru perechi de pantaloni. Că da, obişnuia să mă înfofolească iarna, de nu o dată am alunecat pe gheaţă şi nu m-am mai putut opri pentru că mă rostogoleam de bilă din cârpe ce eram eu. La modul două căciuli, hamleţei, maiou, maletă, pulover gros, vestă, geacă groasă, două perechi de pantaloni, mănuşi, fular şi „treci repede în casă, că-i frig afară”, ca „nu care cumva să răcească plodul şi după ce că în perioada asta e ziua ei, să mai dăm bani şi pe pastile”. Fix salopeta aia îmi mai trebuia, că parcă nu eram bilă destul. Ani de zile n-am scăpat de ea, fi-r-ar Sfântul Neculai de salopetă să fie, că mi-o luase şi cu trei numere mai mare, că na, copiii cresc, să nu trebuiască să-mi mai ia alta până la liceu. Până în clasa a II-a m-a ţinut salopeta aia şi singurul design schimbat la ea era că îi desfăceam marginile suflecate ale cracului la fiecare cinci centimetri în plus pe care-i adunam la înălţime.
Şi uite aşa stă treaba cu mine şi Moş Neculai: la mine, versul „M-am născut de ziua mea” capătă noi şi noi înţelesuri. Aşa că, dacă sunteţi asemănători familiei mele şi la voi vremea de numărat bani şi făcut copii e în perioada Aprilie – Mai şi nu ca la tot omul, iarna, vă rog eu să nu-l botezaţi Neculai sau Nicoleta p-ăla mic, pentru că are să-şi urască ziua de naştere. Şi nici salopetă de fâș să nu vă pună Necuratul să-i cumpărați, vreodata, dacă vreţi să nu-i traumatizaţi copilăria, pe cuvânt de şoim al patriei, ascultaţi de sfatul lui Neculai Păţitul, că ştie el ce zice!
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
