Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O singură dată am iubit… profund, total, orbește

11 December 2019

Voi ați ratat vreodată ceva? Abrupt, pe muchie? Un tren la secundă? Un deadline la ora? Un magazin la închidere?

Știți și voi senzația aia când stai drept, cu umerii căzuți, privind în gol la ce n-a fost să fie al tău? La ușa aia trântită în nas, când să dai să intri?

Parcă așa mi-au tot trecut singurii 30 de ani de viață. Parcă tot o fugă și o luptă pentru ce nu mi-a fost sortit. La final, când trag linie, parcă m-am ales doar cu visurile altora, cu idealurile societății și cu realizări materiale. Parcă am un handicap la inimă… ce se lipește de mine nu-mi face bine și ce nu se lipsește îmi întră în ADN.

O singură dată am iubit… profund, total, orbește. Am iubit naiv, tandru și pasional. Am împletit prietenia cu iubirea și curiozitatea cu statornicia. Nu-mi mai trebuia nimic…am iubit și am fost iubită perfect, în măsura perfectă, la modul perfect, de omul perfect pentru mine la momentul acela.

L-am ratat la secundă prima dată. Apoi, ca într-un dans de societate, am început să ne mișcăm în tandem, însă în direcții diferite. Ca în poezia lui Nichita, “tu stăteai la o margine-a orei, eu la cealaltă”. Atât sincronism în ratarea celuilalt nu cred c-a mai văzut pământul. Și apoi a venit viața peste noi… Într-o nu știu care zi, lumea noastră nu s-a mai limitat la doi și, obosit de aceiași pași de dans, și-a căutat o partenera pentru ceva mai intim, mai serios, pentru un tango sau un vals, poate. Cu așa ceva se construiește o viață, noi doar ne jucam. Am aflat apoi că urmau să fie trei și că avea să plece departe de mine, în timp, în spațiu, definitiv.

M-am gândit mult care a fost momentul când iubirea noastră n-a mai fost perfectă, când nu i-a mai ajuns în inimă și chiar a lăsat gol pentru alte iubiri? Care a fost momentul când “noi” s-a fragmentat brutal în “eu” și “tu”? Noi când am devenit străini? Când mi-am pierdut dreptul să îl mai sărut și să îl mai numesc “al meu”? L-am ratat la secundă sau n-am avut niciodată aceeași destinație?

Voi șțiți sentimentul ăla de ratare în iubire, de gol de nu poți să-l umpli nici după ani de zile? Totuși dacă nu-l cunoașteți, vă sfătuiesc să nu-l căutați. De atunci începe imperfecțiunea noastră, cu frânturi ce nu se mai lipesc vreodată, cu momente pe care n-o să le mai trăim și cu un gol… Un gol ce ajungi să-l porți oriunde. Uneori ca pe un accesoriu, alteori ca pe un camarad. Bineînțeles, el are farmecul lui atunci când n-atârnă greu că o povara, când nu ți se revarsă cu reproșuri peste suflet că un pahar prea plin. Uneori pune chiar zâmbete pe chip la cine știe ce colț de stradă, când te izbește vreun parfum drag și cunoscut, dă fiori când auzi cuvinte care de mult îți erau adresate și te învață… te învață atât de multe despre cât înseamnă clipa, ba chiar te-ar putea convinge să-ți dai ani pentru o clipă de altădată.

Ajungi să-l porți la serviciu, la piață, în pat la culcare sau în brațele altui bărbat. Și chiar dacă ți-l văd, mulți ți-l lasă în pace, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna, ca pe un semn din naștere, parte din tine. Puțini se preocupă de el și încearcă în felul lor să ți-l umple sau măcar să ți-l micșoreze cumva. Pe acei bărbați să-i țineți lângă voi, căci mai rar găseșți în ziua de azi oameni preocupați să-ți umble în suflet.

Cu diferențe mari sau mici de fus orar, azi e 11 decembrie din Brazilia până în Kazahstan și așa o să fie în fiecare an în ziua a 11-a din luna a 12-a. Și chiar dacă nu mi-e alături și nici nu o să-mi mai fie vreodată, eu încă sper să-și amintească de mine, căci el a fost prima și marea mea iubire în primii și ultimii 30 de ani de până acum.

Guest Post by Denisa Ion

Curaj! Și tu poți scrie pe Catchy. 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Teritoriul nimănui dintre speranță și moarte – 1917

„Liberă!” sau iluzia libertății prin iubire

Mai ușor, atotștiutoarelor! 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro