Papa Francisc: Iubirea noastră zilnică

31 December 2019

Exortația apostolică postsinodală Amoris laetitia (Bucuria iubirii) a Sfântului Părinte Francisc către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate, către soții creștini și către credincioșii laici despre iubirea în familie

(…)

Capitolul al patrulea

Iubirea în căsătorie

89. Tot ceea ce s-a spus nu este suficient pentru a exprima evanghelia căsătoriei și a familiei, dacă nu ne oprim în mod specific să vorbim despre iubire. Pentru că nu vom putea încuraja un drum de fidelitate și de dăruire reciprocă dacă nu stimulăm creșterea, consolidarea și aprofundarea iubirii conjugale și familiale. De fapt, harul sacramentului Căsătoriei este destinat, înainte de toate, „să perfecționeze iubirea soților”104. Și în acest caz rămâne valabil că, și „dacă aș avea toată credința, așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă toată averea mea aș da-o ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic” (1Cor 13,2-3). Cuvântul „iubire” totuși, care este unul dintre cele mai folosite, de multe ori apare desfigurat105.

Iubirea noastră zilnică

90. În așa-numitul imn adus carității scris de sfântul Paul întâlnim câteva caracteristici ale iubirii adevărate:

„Iubirea este îndelung răbdătoare,
iubirea este binevoitoare,
nu este invidioasă,
iubirea nu se laudă,
nu se mândrește.
Ea nu se poartă necuviincios,
nu caută ale sale,
nu se mânie,
nu ține cont de răul primit.
Nu se bucură de nedreptate,
ci se bucură de adevăr.
Toate le suportă,
toate le crede,
toate le speră,
toate le îndură” (1Cor 13,4-7).

Aceasta se trăiește și se cultivă în viața pe care o împărtășesc în toate zilele soții, între ei și cu copiii lor. De aceea, este prețios să ne oprim să precizăm sensul expresiilor din acest text, pentru a încerca o aplicare a lor la existența concretă a fiecărei familii.

Răbdarea

91. Prima expresie utilizată este macrothymei. Traducerea nu este, pur și simplu, „care suportă orice lucru”, pentru că această idee este exprimată la sfârșitul versetului 7. Sensul se percepe din traducerea greacă a Vechiul Testament, unde se afirmă că Dumnezeu este „încet la mânie” (Ex 34,6; Num 14,18). Se arată când persoana nu se lasă condusă de impulsuri și evită să agreseze. Este o caracteristică a Dumnezeului alianței care cheamă la imitarea lui și în cadrul vieții familiale. Textele în care Paul folosește acest termen trebuie citite pe fundalul Cărții Înțelepciunii (cf. 11,23; 12,2.15-18): în același timp în care se laudă moderația lui Dumnezeu cu scopul de a da spațiu căinței, se insistă asupra puterii sale care se manifestă atunci când acționează cu milostivire. Răbdarea lui Dumnezeu este o exercitare a milostivirii față de păcătos și manifestă puterea autentică.

92. A fi răbdători nu înseamnă a lăsa să fim maltratați încontinuu, sau a tolera acțiuni fizice, sau a permite să fim tratați ca obiecte. Problema se pune atunci când pretindem ca relațiile să fie idilice sau ca persoanele să fie perfecte, sau când ne situăm în centru și așteptăm numai să se facă voința noastră. Atunci totul ne enervează, totul ne face să reacționăm cu agresivitate. Dacă nu cultivăm răbdarea, vom avea mereu scuze pentru a răspunde cu mânie și la sfârșit vom deveni persoane care nu știu să conviețuiască, antisociali incapabili să domine impulsurile, iar familia se va transforma într-un câmp de bătălie. Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Să fie stârpite dintre voi orice amărăciune, aprindere, mânie, răcnet, injurie și orice răutate” (Ef 4,31). Această răbdare se întărește atunci când recunosc că și celălalt are dreptul de a trăi pe acest pământ împreună cu mine, așa cum este el. Nu contează dacă este un deranj pentru mine, dacă alterează planurile mele, dacă mă sâcâie cu modul său de a fi sau cu ideile sale, dacă nu este întru totul cum mă așteptam. Iubirea comportă mereu un sentiment de profundă compasiune, care duce la acceptarea celuilalt ca parte din această lume și atunci când acționează într-un mod diferit de cel pe care eu l-aș fi dorit.

Atitudine de bunăvoință

93. Urmează cuvântul chresteuetai, care este unic în toată Biblia, derivat de la chrestos (persoană bună, care arată bunătatea sa în acțiuni). Însă, luând în considerare poziția în care se află, în paralelism strâns cu verbul precedent, devine un complement al său. În acest mod, Paul vrea să afirme clar că „răbdarea” nominalizată pe primul loc nu este o atitudine total pasivă, ci este însoțită de o activitate, de o reacție dinamică și creativă față de ceilalți. Arată că iubirea face bine celorlalți și îi promovează. De aceea se traduce ca „binevoitoare”.

94. În ansamblul textului se vede că Paul vrea să insiste asupra faptului că iubirea nu este numai un sentiment, ci trebuie să se înțeleagă în sensul pe care-l are verbul „a iubi” în ebraică, adică: „a face binele”. Cum spunea sfântul Ignațiu de Loyola, „iubirea trebuie să se pună mai mult în fapte decât în cuvinte”106. În acest mod poate arăta toată rodnicia sa și ne permite să experimentăm fericirea de a da, noblețea și măreția de a ne dărui în mod supraabundent, fără a măsura, fără a cere recompense, numai pentru gustul de a da și de a sluji.

Vindecând invidia

95. Apoi se refuză drept contrară iubirii o atitudine exprimată cu termenul zelos (gelozie sau invidie). Înseamnă că în iubire nu este loc pentru a simți neplăcere din cauza binelui celuilalt (cf. Fap 7,9; 17,5). Invidia este o tristețe cauzată de binele altuia, care demonstrează că nu ne interesează fericirea celorlalți, pentru că suntem concentrați exclusiv pe bunăstarea noastră. În timp ce iubirea ne face să ieșim din noi înșine, invidia ne face să ne centrăm pe eu-l nostru. Adevărata iubire apreciază succesele celorlalți, nu-i simte ca o amenințare și se eliberează de gustul amar al invidiei. Acceptă faptul că fiecare are daruri diferite și drumuri diferite în viață. Așadar, face în așa fel încât să descopere propriul drum pentru a fi fericit, lăsând ca alții să-l găsească pe al lor.

96. În definitiv, este vorba de a îndeplini ceea ce cereau ultimele două porunci din Legea lui Dumnezeu: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești soția aproapelui tău, nici sclavul lui, nici sclava lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!” (Ex20,17). Iubirea ne duce la o apreciere sinceră a fiecărei ființe umane, recunoscând dreptul său la fericire. Iubesc acea persoană, o privesc cu privirea lui Dumnezeu Tatăl, care ne dăruiește toate, „ca să ne putem bucura de ele” (1Tim 6,17), așadar, accept înlăuntrul meu să se poată bucura de un moment bun. Tot această rădăcină a iubirii, în fiecare caz, este cea care mă face să refuz nedreptatea datorată faptului că unii au prea mult și alții nu au nimic, sau ceea ce mă determină să fac în așa fel încât și cei care sunt respinși de societate să poată trăi un pic de bucurie. Însă aceasta nu este invidie, ci dorință de egalitate.

Fără a se lăuda sau a se mândri

97. Urmează expresia perpereuetai, care indică gloria deșartă, dorința de a se arăta superiori pentru a-i impresiona pe ceilalți cu o atitudine pedantă și mai degrabă agresivă. Cine iubește nu numai că evită să vorbească prea mult despre sine însuși, ci, în afară de aceasta, pentru că este centrat pe ceilalți, știe să stea la locul său, fără a pretinde să stea în centru. Cuvântul următor – physioutai – este foarte asemănător, pentru că arată că iubirea nu este arogantă. Literalmente exprimă faptul că nu se „mărește” în fața celorlalți și indică ceva mai subtil. Nu este numai o obsesie de a arăta propriile calități, ci face să se piardă și simțul realității. Se consideră mai mare decât ceea ce este pentru că se crede mai „spiritual” sau „înțelept”. Paul folosește acest verb altă dată, de exemplu, pentru a spune că „știința umflă, pe când iubirea edifică” (1Cor 8,1). Adică unii se cred mari pentru că știu mai mult decât alții și se dedică să pretindă de la ei și să-i controleze, când, în realitate, ceea ce-i face mari este iubirea care înțelege, îngrijește, susține pe cel slab. Într-un alt verset îl folosește pentru a-i critica pe cei care se „îngâmfă” (cf. 1Cor 4,18), dar în realitate au mai multă vorbărie decât adevărată „putere” a Duhului (cf. 1Cor 4,19).

98. Este important ca creștinii să trăiască această atitudine în modul lor de a-i trata pe cei din familie mai puțin formați în credință, fragili sau mai puțin siguri în convingerile lor. Uneori se întâmplă contrariul: cei care, în cadrul familiei lor, se presupune că au crescut mai mult devin aroganți și insuportabili. Atitudinea umilinței apare aici drept ceva care este parte a iubirii, deoarece pentru a putea înțelege, scuza și sluji pe ceilalți din inimă, este indispensabil de a vindeca orgoliul și de a cultiva umilința. Isus le amintea ucenicilor săi că în lumea puterii fiecare caută să-l domine pe celălalt și pentru aceasta le spunea: „Între voi să nu fie așa” (Mt 20,26). Logica iubirii creștine nu este aceea a celui care se simte superior altora și are nevoie să-i facă să simtă puterea sa, ci aceea prin care „cel care vrea să devină mare între voi va fi servitorul vostru” (Mt 20,27). În viața familială nu poate domni logica dominării unora asupra altora, sau competiția pentru a vedea cine este mai inteligent ori mai puternic, pentru că această logică face să dispară iubirea. Este valabil și pentru familie acest sfat: „Îmbrăcați-vă toți în umilință unii față de alții, pentru că Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har” (1Pt 5,5).

Amabilitatea

99. A iubi înseamnă și a deveni amabili, și aici are sens expresia aschemonei. Vrea să arate că iubirea nu acționează în manieră bădărană, nu acționează în mod necuviincios, nu este dură în tratare. Modurile, cuvintele, gesturile sale sunt plăcute, și nu aspre sau rigide. Detestă să-i facă pe alții să sufere. Politețea „este o școală de sensibilitate și dezinteres”, care cere de la persoană „să cultive mintea și simțurile sale, să învețe să asculte, să vorbească și în anumite momente să tacă”107. A fi amabil nu este un stil pe care un creștin poate să-l aleagă sau să-l refuze: este parte din exigențele de renunțat ale iubirii, de aceea, „fiecare ființă umană este ținută să fie afabilă cu cei care o înconjoară”108. În fiecare zi, „a intra în viața celuilalt, chiar și atunci când face parte din viața noastră, cere delicatețea unei atitudini neinvazive, care reînnoiește încrederea și respectul […]. Și iubirea, cu cât este mai intimă și profundă, cu atât mai mult cere respectarea libertății și capacitatea de a aștepta ca celălalt să deschidă ușa inimii sale”109.

100. Pentru a ne dispune la o adevărată întâlnire cu celălalt, se cere o privire amabilă îndreptată spre el. Acest lucru nu este posibil când domnește un pesimism care scoate în evidență defectele și greșelile celuilalt, probabil pentru a compensa propriile complexe. O privire amabilă ne permite să nu ne oprim mult asupra limitelor celuilalt și astfel putem să-l tolerăm și să ne unim într-un proiect comun, chiar dacă suntem diferiți. Iubirea amabilă generează legătură, cultivă relații, creează noi rețele de integrare, construiește o plasă socială solidă. În acest mod se protejează pe sine însuși, pentru că fără sentimentul de apartenență nu se poate susține o dăruire pentru alții, fiecare ajunge să caute numai propria conveniență și conviețuirea devine imposibilă. O persoană antisocială crede că ceilalți există pentru a satisface necesitățile sale și atunci când fac aceasta își îndeplinesc numai datoria. Așadar, nu există spațiu pentru amabilitatea iubirii și a limbajului său. Cel care iubește este capabil să spună cuvinte de încurajare, care întăresc, care dau putere, care consolează, care stimulează. Vedem, de exemplu, câteva cuvinte pe care Isus le spunea persoanelor: „Curaj, fiule!” (Mt 9,2). „Mare este credința ta!! (Mt 15,28); „Ridică-te!” (Mc 5,41); „Mergi în pace” (Lc 7,50); „Nu vă temeți!” (Mt 14,27). Nu sunt cuvinte care umilesc, care întristează, care supără, care disprețuiesc. În familie trebuie învățat acest limbaj amabil al lui Isus.

Citiți și Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Dezlipire generoasă

101. Am spus de mai multe ori că pentru a-i iubi pe ceilalți trebuie mai întâi să ne iubim pe noi înșine. Totuși, acest imn adus iubirii afirmă că iubirea „nu caută propriul interes”, sau că „nu caută ale sale”. Această expresie se folosește și într-un alt text: „Fiecare dintre voi să aibă în vedere nu numai ale sale, ci și ale altora” (Fil 2,4). În fața unei afirmații așa de clare a Scripturilor, trebuie evitat să se atribuie prioritate iubirii față de noi înșine ca și cum ar fi mai nobilă decât dăruirea de noi înșine altora. O anumită prioritate a iubirii față de noi înșine poate să se înțeleagă numai ca o condiție psihologică, deoarece acela care este incapabil să se iubească pe sine însuși întâmpină dificultăți să-i iubească pe alții: „Cel rău cu sine însuși cu cine va fi bun […]? Nu este mai rău decât cel zgârcit cu sine” (Sir 14,5-6).

102. Însă însuși Toma de Aquino a explicat că „este mai propriu carității să vrem să iubim decât să vrem să fim iubiți”110 și că, de fapt, „mamele, care sunt cele care iubesc mai mult, încearcă mai mult să iubească decât să fie iubite”111. De aceea, iubirea poate să meargă dincolo de dreptate și să se reverse gratuit, „fără a aștepta nimic” (Lc 6,35), ajungând la iubirea cea mai mare, care este „a-și da viața” pentru alții (In 15,13). Este încă posibilă această generozitate care permite să se dăruiască gratuit și să se dăruiască până la sfârșit? Cu siguranță este posibilă, pentru că este ceea ce cere evanghelia: „Gratuit ați primit, gratuit să dați” (Mt 10,8).

Fără violență interioară

103. Dacă prima expresie din imn ne invita la răbdarea care evită să reacționăm brusc în fața slăbiciunilor sau a greșelilor celorlalți, acum apare un alt cuvânt – paroxynetai – care se referă la o reacție interioară de indignare provocată de ceva din exterior. Este vorba despre o violență internă, despre o supărare nearătată care ne pune în defensivă în fața celorlalți, ca și cum ar fi dușmani deranjanți care trebuie evitați. A alimenta această agresivitate intimă nu folosește la nimic. Ne face doar să ne îmbolnăvim și ajunge să ne izoleze. Indignarea este sănătoasă când ne face să reacționăm în fața unei nedreptăți grave, dar este dăunătoare când tinde să impregneze toate atitudinile noastre față de ceilalți.

104. Evanghelia ne invită mai degrabă să privim bârna din propriul ochi (cf. Mt 7,5) și, creștini fiind, nu putem ignora invitația constantă a cuvântului lui Dumnezeu de a nu alimenta mânia: „Nu te lăsa învins de rău” (Rom 12,21). „Să nu obosim în a face binele” (Gal 6,9). Una este a simți forța agresivității care erupe și alta este a consimți la ea, a lăsa să devină o atitudine permanentă: „De vă mâniați, să nu păcătuiți! Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4,26). De aceea, niciodată nu trebuie să se termine ziua fără a face pace în familie. „Și cum trebuie să fac pacea? Să mă pun în genunchi? Nu! Numai un mic gest, un lucrușor, așa, și armonia familială revine. E suficientă o mângâiere! Fără cuvinte. Dar să nu terminați niciodată ziua în familie fără a face pace!”112. Reacția interioară în fața sâcâielii cauzate de alții ar trebui să fie, înainte de toate, a binecuvânta în inimă, a dori binele celuilalt, a-i cere lui Dumnezeu să-l elibereze și să-l vindece: „Dimpotrivă, binecuvântați, pentru că la aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea” (1Pt 3,9). Dacă trebuie să luptăm împotriva unui rău, s-o facem, dar să spunem mereu „nu” violenței interioare.

Iertarea

105. Dacă permitem unui sentiment rău să pătrundă în viscerele noastre, dăm spațiu acelei supărări care se cuibărește în inimă. Fraza logizetai to kakon înseamnă „ține cont de rău”, „îl are notat”, adică este supărăcios. Contrariul este iertarea, o iertare întemeiată pe o atitudine pozitivă, care încearcă să înțeleagă slăbiciunea celuilalt și încearcă să caute scuze pentru cealaltă persoană, ca Isus care a spus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Lc 23,34). În schimb, tendința este adesea aceea de a căuta tot mai multe păcate, de a imagina tot mai multe răutăți, de a presupune orice tip de intenții rele și astfel supărarea crește și se înrădăcinează. În acest mod, orice greșeală sau cădere a soțului poate dăuna legăturii de iubire și stabilității familiale. Problema este că uneori se atribuia fiecărui lucru aceeași gravitate, cu riscul de a deveni cruzi pentru orice greșeală a celuilalt. Revendicarea justă a propriilor drepturi se transformă mai mult într-o persistentă și constantă sete de răzbunare, decât într-o apărare sănătoasă a propriei demnități.

106. Când am fost ofensați sau dezamăgiți, iertarea este posibilă și de dorit, dar nimeni nu spune că este ușor. Adevărul este că o „comuniune familială poate fi păstrată și perfecționată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, într-adevăr, de la toți și de la fiecare în parte, să fie dispuși, prompt și generos, la înțelegere, toleranță, iertare și împăcare. Orice familie știe că egoismul, dezacordul, tensiunile și neînțelegerile rănesc în mod violent și adesea vatămă mortal propria comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viața familială”113.

107. Astăzi știm că pentru a putea ierta avem nevoie să trecem prin experiența eliberatoare de a ne înțelege și a ne ierta pe noi înșine. De atâtea ori greșelile noastre sau privirea critică a persoanelor pe care le iubim ne-au făcut să pierdem afectul față de noi înșine. Aceasta ne face la sfârșit să ne ferim de ceilalți, să fugim de afect, să ne umplem de temeri în relațiile interpersonale. Așadar, faptul de a-i putea acuza pe ceilalți se transformă într-o falsă alinare. Este nevoie să ne rugăm cu propria istorie, să ne acceptăm pe noi înșine, să știm să conviețuim cu propriile limite și chiar să ne iertăm, pentru a putea avea tot această atitudine față de ceilalți.

108. Dar aceasta presupune experiența de a fi iertați de Dumnezeu, justificați gratuit, și nu pentru meritele noastre. A ajuns la noi o iubire prealabilă oricărei lucrări a noastre, care oferă mereu o nouă oportunitate, promovează și stimulează. Dacă acceptăm că iubirea lui Dumnezeu este fără condiții, că afectul Tatălui nu trebuie să se cumpere, nici să fie plătit, atunci vom putea să iubim dincolo de orice, să-i iertăm pe ceilalți și atunci când au fost nedrepți cu noi. Altminteri, viața noastră în familie va înceta să fie un loc de înțelegere, însoțire și stimulent și va fi un spațiu de tensiune permanentă și de pedeapsă reciprocă.

A ne bucura cu alții

109. Expresia chairei epi te adikia indică ceva negativ strecurat în secretul inimii persoanei. Este atitudinea otrăvitoare a celui care se bucură când vede că se comite o nedreptate față de cineva. Fraza se completează cu aceea care urmează, care se exprimă în mod pozitiv: synchairei te aletheia– se bucură de adevăr. Adică se bucură pentru binele celuilalt, când este recunoscută demnitatea sa, când se apreciază calitățile și faptele sale bune. Acest lucru este imposibil pentru cel care trebuie mereu să se compare și să concureze, chiar cu propriul soț, până acolo încât să se bucure în ascuns pentru eșecurile sale.

110. Când o persoană care iubește poate să facă bine altuia, sau când vede că altuia îi merge bine, trăiește aceasta cu bucurie și în acel mod dă slavă lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7), Domnul nostru apreciază în mod special pe cel care se bucură de fericirea celuilalt. Dacă nu alimentăm capacitatea noastră de a ne bucura de binele celuilalt și ne concentrăm mai ales pe necesitățile noastre, ne condamnăm să trăim cu puțină bucurie, din moment ce, așa cum a spus Isus, „este mai mare fericire în a da decât în a primi” (Fap 20,35). Familia trebuie să fie mereu locul în care cel care face ceva bun în viață știe că îl vor sărbători împreună cu el.

Toate le suportă

111. Lista se completează cu patru expresii care vorbesc despre o totalitate: „toate”. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. În acest mod se subliniază cu forță dinamismul contra-cultural al iubirii, capabilă să facă față oricărui lucru care o poate amenința.

112. În primul rând, se afirmă că „toate le suportă” (panta stegei). Se diferențiază de „nu ține cont de răul primit”, pentru că acest termen are de-a face cu folosirea limbii; poate să însemne „a menține tăcerea” cu privire la negativul care poate să existe în cealaltă persoană. Implică a limita judecata, a stăpâni înclinația de a lansa o condamnare dură și implacabilă. „Nu condamnați și nu veți fi condamnați” (Lc 6,37). Deși merge împotriva folosirii obișnuite a limbii noastre, cuvântul lui Dumnezeu ne cere: „Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților!” (Iac 4,11). A ne opri pentru a dăuna imaginii celuilalt este un mod pentru a întări propria imagine, pentru a descărca supărările și invidiile, fără a ține cont de dauna pe care o provocăm. De multe ori se uită că defăimarea poate să fie un mare păcat, o ofensă serioasă adusă lui Dumnezeu, când lovește grav buna reputație a celorlalți, provocându-le daune foarte greu de reparat. Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu este așa de dur cu limba, spunând că este „lumea răului” care „pângărește tot trupul și aprinde cursul existenței” (Iac 3,6), „ea este un rău nepotolit, plină de otravă ucigătoare” (Iac 3,8). Dacă „cu ea blestemăm pe oamenii făcuți după asemănarea lui Dumnezeu” (Iac 3,9), iubirea se îngrijește de imaginea celorlalți, cu o delicatețe care duce la păstrarea bunei reputații chiar și a dușmanilor. Apărând legea divină, nu trebuie uitată niciodată această exigență a iubirii.

113. Soții care se iubesc și își aparțin vorbesc bine unul despre celălalt, încearcă să arate latura bună a soțului, dincolo de slăbiciunile și de greșelile sale. În orice caz, mențin tăcerea pentru a nu dăuna imaginii lor. Însă nu este numai un gest exterior, ci derivă dintr-o atitudine interioară. Și nici nu este naivitatea celui care pretinde că nu vede dificultățile și punctele slabe ale celuilalt, ci este amploarea privirii celui care situează acele slăbiciuni și acele greșeli în contextul lor; amintește că aceste defecte sunt numai o parte, nu sunt totalitatea ființei celuilalt. Un fapt neplăcut în relație nu este totalitatea acelei relații. Așadar, se poate accepta cu simplitate că toți suntem o combinație complexă de lumini și umbre. Celălalt nu este numai ceea ce pe mine mă deranjează. Este mult mai mult decât aceasta. Pentru același motiv, nu pretind ca iubirea sa să fie perfectă pentru a-l aprecia. Mă iubește așa cum este și așa cum poate, cu limitele sale, dar faptul că iubirea sa este imperfectă nu înseamnă că este falsă sau că nu este reală. Este reală, dar limitată și pământească. De aceea, dacă pretind prea mult, în vreun fel mă va face să înțeleg aceasta, din moment ce nu va putea, nici nu va accepta să joace rolul unei ființe divine, nici să fie în slujba tuturor necesităților mele. Iubirea conviețuiește cu imperfecțiunea, o suportă și știe să stea în tăcere în fața limitelor persoanei iubite.

Are încredere

114. Panta pisteuei: „toate le crede”. Datorită contextului, nu trebuie să se înțeleagă această „credință” în sens teologic, ci în cel obișnuit de „încredere”. Nu este vorba numai de a nu bănui că celălalt minte sau înșală. Această încredere fundamentală recunoaște lumina aprinsă de Dumnezeu, care se ascunde în spatele întunericului, sau cărbunele care încă arde sub cenușă.

115. Tot această încredere face posibilă o relație de libertate. Nu este nevoie de a-l controla pe celălalt, de a urma minuțios pașii săi, pentru a evita să scape din brațele noastre. Iubirea are încredere, lasă în libertate, renunță să controleze totul, să posede, să domine. Această libertate, care face posibile spații de autonomie, deschidere spre lume și noi experiențe, permite ca relația să se îmbogățească și să nu devină o endogamie fără orizonturi. În acest mod, soții, regăsindu-se, pot trăi bucuria de a împărtăși ceea ce au primit și au învățat în afara cercului familial. În același timp, face posibile sinceritatea și transparența, pentru că atunci când unul știe că ceilalți se încred în el și îi apreciază bunătatea de fond, atunci se arată așa cum este, fără ascunderi. Unul care știe că mereu este bănuit, că este judecat fără compasiune, că nu este iubit în mod necondiționat, va prefera să mențină secretele sale, să ascundă căderile și slăbiciunile sale, să se prefacă ceea ce nu este. Viceversa, o familie în care domnește o încredere solidă și afectuoasă și unde se are încredere mereu din nou, orice s-ar întâmpla, permite să iasă în evidență adevărata identitate a membrilor săi și face în așa fel încât în mod spontan să se refuze înșelarea, falsitatea și minciuna.

Speră

116. Panta elpizei: nu disperă de viitor. În conexiune cu cuvântul precedent, indică speranța celui care știe că celălalt se poate schimba. Speră mereu că este posibilă o maturizare, o surprinzătoare îmbobocire de frumusețe, că potențialitățile cele mai ascunse ale ființei sale vor răsări într-o zi. Nu înseamnă că totul se va schimba în această viață. Implică acceptarea că anumite lucruri nu se întâmplă așa cum le dorește unul, ci că probabil Dumnezeu scrie drept pe rândurile strâmbe ale acelei persoane și scoate vreun bine din relele pe care ea nu reușește să le depășească pe acest pământ.

117. Aici se face prezentă speranța în sensul său deplin, pentru că înțelege certitudinea unei vieți dincolo de moarte. Acea persoană, cu toate slăbiciunile sale, este chemată la plinătatea cerului. Acolo, complet transformată de învierea lui Cristos, nu vor mai exista fragilitățile sale, întunericul său, nici patologiile sale. Acolo ființa autentică a acelei persoane va străluci cu toată puterea sa de bine și de frumusețe. De asemenea, aceasta ne permite, în mijlocul neplăcerilor de pe acest pământ, să contemplăm acea persoană cu o privire supranaturală, în lumina speranței, și să așteptăm acea plinătate pe care într-o zi o va primi în împărăția cerească, deși acum nu este vizibilă.

Toate le îndură

118. Panta hypomenei înseamnă că îndură cu spirit pozitiv adversitățile. Înseamnă a se menține tari în mijlocul unui mediu ostil. Nu constă numai în a tolera unele lucruri deranjante, ci în ceva mai amplu: o rezistență dinamică și constantă, capabilă să depășească orice provocare. Este iubire în pofida a toate, chiar și atunci când tot contextul invită la un alt lucru. Manifestă o doză de eroism tenace, de putere împotriva oricărui curent negativ, o opțiune pentru binele pe care nimic nu-l poate răsturna. Aceasta îmi amintește de cuvintele lui Martin Luther King, când reafirma alegerea iubirii fraterne chiar și în mijlocul celor mai rele persecuții și umiliri: „Persoana care te urăște mai mult are ceva bun înlăuntrul său; și națiunea care urăște mai mult are ceva bun în ea; și rasa care urăște mai mult, are ceva bun în ea. Și când ajungi la punctul de a privi fața fiecărei ființe umane și vezi mult înlăuntrul ei ceea ce religia numește «imagine a lui Dumnezeu», începi s-o iubești în pofida a orice. Nu contează ceea ce face, tu vezi acolo imaginea lui Dumnezeu. Există un element de bunătate de care nu te vei putea debarasa niciodată […]. Un alt mod în care îl iubești pe dușman este acesta: când se prezintă oportunitatea de a-l înfrânge pe dușmanul tău, acela este momentul în care trebuie să decizi să nu faci aceasta […]. Ura pentru ură intensifică numai existența urii și a răului în Univers. Dacă eu te lovesc și tu mă lovești și îți dau înapoi lovitura și tu îmi dai înapoi lovitura și tot așa mai departe, este clar că se continuă la infinit. Pur și simplu nu se termină niciodată. Undeva, cineva trebuie să aibă un pic de bun-simț și aceea este persoana puternică. Persoana puternică este persoana care este capabilă să rupă lanțul urii, lanțul răului […]. Cineva trebuie să aibă suficientă credință și moralitate pentru a-l rupe și a injecta în însăși structura Universului elementul tare și puternic al iubirii”114.

119. În viața familială este nevoie de a cultiva această forță a iubirii, care permite să se lupte împotriva răului care o amenință. Iubirea nu se lasă dominată de supărare, de disprețul față de persoane, de dorința de a răni sau de a face să plătească ceva. Idealul creștin, în mod deosebit în familie, este iubirea în pofida a orice. Uneori admir, de exemplu, atitudinea persoanelor care au trebuit să se despartă de soț pentru a se proteja de violența fizică și totuși, din cauza carității conjugale care știe să meargă dincolo de sentimente, au fost capabile să acționeze pentru binele lui, chiar dacă prin alții, în momente de boală, de suferință sau de dificultate. Și aceasta este iubire în pofida a orice.

Sursa: aici



Citiţi şi

Chiar dacă ai plecat

Tot ceea ce ai de făcut este să ții lumina aprinsă

SUPERNOVA – Cum putem să trăim, să iubim și să râdem în continuare, chiar dacă știm că sfârșitul este atât de aproape

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro