Papucul care m-a dus în Rai

Luminița Popescu

29 May 2015

L. PopescuNu ştiu alţii cum sunt, vorba şugubăţului Creangă, dar eu, din orăşeancă, m-am făcut ţărancă get-beget. Născută şi crescută la oraş, copchilă bicisnică ce-am fost, când scăpam în pădure, eram ca o căprioară nebună. Dacă nu eram în alun, eram în cireş; dacă nu eram în podul şurii să caut ouă, eram sigur în hulubărie; dacă nu eram prin popuşoi, eram musai la fântână; când nu eram la lutărie, eram adesea la canton. Uite aşa m-am tot zbenguit eu prin vacanţe la bunica, de nu mi-am mai putut scoate din ochi, din urechi, din suflet, copilăria.

V-am mai scris eu, tot aici, despre descântecul bunicii mele, o povestioară.

Mersul la biserică era literă de lege. Trei kilometri dus, drum prăfuit, vară toridă. Acasă nu eram o mâncăcioasă dar, la biserică, când prindeam vreo pomană, dragă-Doamne, se speria bunica ce de-a sarmale şi colivă înfulecam.

– Părinte, săru’-mâna, vrau să spună copchila me’ de la oraş, azi, Crezul în Sfânta Biserică, se poate? zicea bunica, gârbovită cu smerenie în faţa Altarului, în timp ce dădea acatist.

– Cum să nu, mamaie, cum să nu?

Ştiam semnalul, toată lumea se uita la mine. Eu, mică şi slăbănoagă, cu rochiţă albă şi colţuni la fel, mă aşezam în genunchi, pe o pernuţă verde, la locul stabilit. Mică, mică, dar îmi răsuna vocea de le dădeau lacrimi în ochi babelor şi moşnegilor, deopotrivă.

O

Când terminam, mă ridicam uşor să nu mă ‘mpiedic. O căutam cu privirea pe bunica. Ea nu mai putea de mândră, mă prindea de mână şi mă ţinea lângă ea: ”Stai aici, lucuţă, ai spus frumos, brava ţâie!”

Pe drum, spre casă, îmi primeam răsplata: mentosane ori îngheţată de la Cooperativă.

Da, când veneam în Raiul bunicii, eram sătulă de şcoală, sătulă de bătut din palme: ”Ceauşescu PCR!”. Voiam să fim doar noi două, să dăm cu var, să adunăm crengi şi câte şi mai câte, din pădure. Nu voiam să mai văd blocuri, praf şi gălăgie.

Acuma, am crescut. Am venit în Raiul bunicii să trăiesc, mi-am făcut casă nouă aici şi casa ei, cea de chirpici, mi-a dat-o mama mie, pe câţiva creiţari. E sub coasta pădurii, raiul meu.

Acum, întâlnirile mele cu bunica sunt sub un vişin, la cimitir. Schimb florile din vază, şterg praful de pe gărduţ, ud trandafirii şi mângâi crucea rece de fier. ”Unde eşti matale, puica mea?”, o întreb, uitându-mă în sus, prin coroane de copaci. Ţârrrr, ţârrr, piuuu, piuuu, zeci de păsări ciripesc.

Mai am băncuţa pe care stăteam, amândouă, obosite, mai am lampa la care îi citeam Acatistul Maicii Domnului şi mai am liliacul de la geam. Nucul l-am tăiat, era bătrân. Am găsit un păpucel în podul casei şi îl păstrez ca pe un scump odor. Cu el eram încălţată când am păşit în Rai.



Citiţi şi

Limite şi înţelegeri ale sufletului

Nu exista „noi”, eram doar eu și-un laptop…

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,319 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro