Deşi nu ne desparte decât o generaţie de copiii noştri, viaţa lor este foarte diferită de a noastră. Radical diferită. Şi nu mă refer la tehnologia de care ei dispun încă din faşă şi la care noi am avut acces după aolescenţă sau chiar mai târziu, ci la modalitatea în care aceştia sunt crescuţi. La mentalitatea pe care o au părinţii contemporani, generaţia mea, atunci când vine vorba de creşterea şi educarea copiilor. Azi, parentinguleste artă şi ştiinţă la graniţa cu psihologia şi profesoratul, copilul fiind pus pe primul plan, înaintea tuturor celorlalte preocupări, probleme, responsabilităţi sau datorii ale cuplului/familiei.
Noi, oare, cum om fi supravieţuit într-o vreme când nimeni nu ne urcase pe un piedstal atât de înalt şi nici nu-şi punea problema cineva că suntem stresaţi, obosiţi sau „fără chef” atunci când ni se încredinţau diferite treburi prin casă sau prin curte (mai ales când mergeam în vacanţă la bunici).
Făcutul patului, curăţenia sau micile cumpărături, grădina şi câte altele nu intrau în responsabilităţile noastre?, iar nouă nu ne trecea prin cap (şi nici părinţilor noştri) cum că am putea fi „traumatizaţi” de atâta „muncă”. Vă aduceţi aminte că seara stătem cu familia la televizor doar pentru că nu avea telecomandă? Da, noi eram „oamenii de la butoane”, făcând neumărate curse între canapea şi televizor pentru a schimba programele sau a da „sonorul” mai tare sau mai încet.
Nu mai insist asupra faptului că noi am crescut cu cheia de gât, mergând singuri la şcoală încă din primele zile ale clasei întâi şi nici că jocurile sau jucăriile noastre necesitau, obligatoriu, prezenţa reală a mai multor copii sau că preferam să ne petrecem timpul liber afară, cu bicicletele, hoinărind prin cartier sau la leagănele din fier, a căror vopsea conţinea şi plumb…
Copilăria asta a noastră, în care părinţii erau preocupaţi de ziua de mâine, de pensie, de multe alte probleme, însă, în niciun caz, nu-şi puneau problema că ne-ar putea „deranja” cumva. Sau să se streseze că nu suntem cei mai populari din şcoală sau să aibă grijă să avem cele mai moderne haine (indiferent de vârstă), cele mai scumpe gadgeturi şi accesorii (idem). A, poate după ce ne tânguiam îndelung pentru o pereche de tenişi chinezeşti sau pentru o pereche din celebrele apreschiuri (mobuţi), să-şi pună problema cumpărării acestora (iar, astfel, supremul moft să ne fie îndeplinit), ceea ce ne asigura o fericire de lungă durată. Luam viaţa aşa cum era şi ştiam să găsim bucurie în tot, dar, mai ales, în lucrurile pe care le obţineam cu efort şi muncă. Mai ţineţi minte primul job, acela pe care ni-l găseam singuri şi care ne permitea să ne cumpărăm un casetofon, nişte blugi sau alte accesorii la care râvneam şi pe care, în general, nu le primeam cadou de la nimeni?
Oare copiii pe care noi îi creştem azi au muncit vreo secundă în viaţa lor? Prin casă sau pe lângă casă? Copiii aceştia, pentru care noi ne sacrificăm cu totul (adesea, inclusiv viaţa de cuplu), doar ca ei să aibă „de toate” de-a gata, pentru a fi fericţi şi nestresaţi, ştiu ei oare să aprecieze tot ceea ce părinţii le oferă? Şi, mai mult decât atât, învaţă ei oare să se descurce, să-şi rezolve problemele, dacă mereu îi secondează mami şi cu tati, gata să facă totul în locul lor?
Ne iubim copiii şi vrem să fie fericiţi, să nu le lipsească nimic şi ne străduim să le punem lumea la picioare, dar oare atitudinea asta a noastră, în realitate, nu îi privează de ce este mai important? De experienţe care să-i ajute să se maturizeze, să înveţe valoarea lucrurilor, să înveţe să răzbească şi să se descurce fără să-şi sune imediat părinţii.
Probabil că noi nu avem curajul pe care părinţii noştri îl aveau. Copilăria şi adolescenţa noastră nu au fost lipsite de riscuri sau de accidente, dar, cumva, ele făceau parte firesc din procesul nostru de creștere. Proces pe care copiii noştri îl trăiesc „pe apucate”, noi fiind cei care le sărim înainte pe a le netezi drumul, fără să ne dăm seama că astfel îi privăm de şansa de a trăi şi a se descoperi pe ei înşişi. Ne lipseşte curajul de a-i vedea suferind, de a-i vedea confruntându-se cu propriile greşeli. Le-am oferit mult în plan material (valori persisabile, în general) şi mă tem că asta, de fapt, le-a răpit altceva mult mai important.
Copiii noştri nu ştiu ce înseamnă perseverenţa pentru a obţine ceva ce îşi doresc. În cazul lor, asta se rezumă la a aştepta răbdători să li se încarce mobilele.
Copiii noştri nu prea îşi rezolvă singuri problemele şi nici nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile. O notă proastă la şcoală se rezolvă adesea cu intervenţia părinţilor pe lângă profesor.
Copiii noştri descoperă târziu cine sunt şi ce vor. Preferă să stea uneori şi până la 30 de ani în casa părinţilor pentru a beneficia în continuare de comoditatea şi confortul oferit de aceştia, în detrimentul alegerii de a fi pe picioarele lor şi de a munci pentru a-şi întreţine aceasta idenpendenţă atât de preţioasă (pentru noi, cel puţin, aşa era).
Copiii noştri învaţă târziu să decidă pentru ei înşişi şi să decidă bine. Pentru că asta se învaţă din propriile greşeli şi experienţe. Dirijând în permanenţă viaţa copiilor noştri, aceştia se vor regăsi, la un moment dat, debusolaţi şi în căutarea cuiva care să ia, în continuare, decizii în locul lor.
Copiii noştri, cocoloşiţi, feriţi de orice neplăcere şi pupaţi imediat pe orice posibilă rană, îşi vor căli mult mai târziu mentalul. Adversitatea e bună pentru că ce nu te omoară, te face mai puternic. Şi e nevoie de putere de caracter să treci cu bine prin încercările vieţii, indiferent sub ce formă vin ele – joburi pierdute, divorţuri, eşecuri financiare, boli etc. Oare psihologii vor reuşi să suplinească golul în care se vor simţi aruncaţi la prima confruntare reală cu viaţa adevărată?
Şi asta este valabil pentru mulţi dintre părinţii de astăzi. Fără a generaliza și fără să se înţeleagă că părinţii noştri au fost perfecţi. Totuşi, ei ne-au pregătit mai mult pentru viaţă decât o facem noi cu copiii noştri…
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
