Oricât ar părea de greu de crezut, chiar acesta a fost sloganul unei manifestări feministe din România. “Orice”-ul ăsta ar putea fi şi un bărbat deja luat? Fireşte. Când a ţinut vreodată căsnicia prădătoarele la distanţă, precum usturoiul, vampirii? Rivalitatea între femei pentru eternul măr al discordiei – bărbatul – e veche de când lumea, iar războiul civil nu şi-a schimbat de-a lungul vremii nici tacticile ori strategiile, nici beligeranţii ori victimele. Tot femei.
Adulter, poveste veche…
Una din două căsnicii ajunge, mai nou, pe butuci, iar adulterul stă moţ în topul pricinilor ce destramă căsnicii şubrede ori concubinaje ce se târăsc anevoie spre altar. O astfel de statistică poate limita scrupulele până la egoism şi ruşinea până la tupeu, lăsând frâu liber concurenţei sălbatice între femei pentru un partener de cursă cât mai lungă. Şi când ai înhăţat unul, credinţa jurată nu mai este până la moarte, ci până când o altă amantă vă va despărţi.
Nu sună prea încurajator, dar se vede treaba că nici prea descurajant, de vreme ce ostilităţile continuă. Dreptul ilicit la fericire alături de bărbatul alteia n-o să dea peste cap statisticile, pentru că şansele, tot statistic vorbind, sunt de 50% să nimereşti peste căsnicia şubredă, care stătea să cadă oricum. Şi, dacă iese bine, se reface la primărie ce s-a pierdut la tribunal. Dacă a fost falsă potriveală, renunţi, de voie sau de nevoie, suferi cât suferi şi reîncepi căutarea. Şi unde în altă parte dacă nu tot printre cei care sunt deja luaţi şi prezintă o minimă garanţie că ar avea şi ceva calităţi? Pentru că te-ai săturat, nu-i aşa, ca de câte ori îţi place cineva, ori să fie deja luat de altă femeie căreia i te simţi superioară, ori să aibă altă orientare sexuală. Este o abordare intenţionat cinică. Generată, în glumă amară, de sloganul agresiv care chiar le-ar putea da frisoane femeilor ce moţăie liniştite la umbra unui petic de hârtie cu ştampila primăriei sau sprijinite de câte-o promisiune anemică de a-l dobândi.
Bărbatul care înşală discret şi cu măsură (care-o fi aia?) şi femeia care umblă prin viaţa conjugală cu ochii închişi au fost modelul ancestral de cuplu trainic, iar compromisul, secretul longevităţii lui. Pentru că, începând cu stră, stră-bunicile noastre, toate femeile măritate ştiu din laptele matern că infidelităţile ocazionale nici nu răvăşesc existenţe şi nici nu dărâmă case de piatră. Sunt chiar considerate, cu cinism autentic, de către prinşii cu amanta-n sac, un sport pentru sănătatea cuplului. Fireşte că doar pentru jumătatea lui cu testosteron. Fiindcă jumătatea cu pofta şi foliculina-n cui înghite în sec şi e chiar mulţumită că el nu uită drumul către casă.
Acesta ar fi deloc mai fericitul tablou sinoptic al unei lumi noi, în care, ori încotro ai privi, toţi par că nu se mai gândesc la nimic altceva. Ori au o relaţie în desfăşurare şi se simt norocoşi până la proba contrară, ori caută înverşunat una. Într-o asemenea lume, e doar o chestiune de timp până roate se învârteşte şi poţi ajunge din tabăra şmecherelor în tabăra prostitelor.
De ambele părţi ale baricadei
Destinul alege parcă mai des să dea lecţii stricătoarelor de căsnicii decât infidelilor, tocmai pentru a valida un adevăr: când ai făcut alteia ce ţie nu ţi-ar plăcea în niciun chip, te poţi aştepta să ajungi, mai devreme sau mai târziu, în locul înşelatei. Dacă liberul tău arbitru ţi-a permis comiterea unei necuviinţe, nu te poate alina gândul că ai avut pentru asta cel mai interesat complice – bărbatul amator de zbenguieli extraconjugale.
Sufeream, în urmă cu câţiva ani, alături de o proaspătă prietenă, din nefericirea că amândouă fuseserăm rănite de aceeaşi neputinţă genetică a bărbaţilor de a spune “nu” invitaţiei la o partidă de sex, în cazul în care n-au fost chiar ei strategii infidelităţii ocazionale. Şi în cine credeţi că azvârleam de zor cu pietre? În pofticioase şi nu în pofticioşi, în femeile care au căpătat numele generic de “paţachine” şi nu în “domnii” inimilor noastre.
Eu trăiam pe-atunci o poveste de iubire cu un bărbat însurat, crezând că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Ea era sceptică. Deja bifase eşecul uneia asemănătoare şi se implicase de ceva vreme, cu arme şi bagaje de drum lung, în alta, cu unul neînsurat, dar care copilărea la greu, nărăvit, în paralel, cu fostele iubite. Ea ajunsese să le urască cu înverşunare pe toate paţachinele gata să-l reprimească în patul lor. Şi, vă daţi seama, în ochii ei revoltaţi, eu eram tot un fel de paţachină. Cu varii amendamente, chiar dacă ni se întâmplase acelaşi lucru, făceam parte din tabere diferite.
Am încercat atunci să scap de neplăcuta muscă pe căciulă explicându-i de ce nu mă consideram o stricătoare de căsnicii. Doar rareori invidia sau răutatea gratuită stau la baza iniţierii sau acceptării unei relaţii cu un bărbat neliber. În general, ne facem prea multe griji legate de moralitatea gestului când, de fapt, primul lucru pe care-l declară bărbaţii luaţi, dar nepurtători de verighetă, nici pe deget, nici în suflet, este că relaţia extraconjugală e posibilă şi chiar îndreptăţită din cauza unui şir incredibil de lung de probleme conjugale. Care, în mod normal, ar trebui să te pună pe fugă la o privire mai atentă, dacă-ai putea-o avea. Dar atunci te gândeşti (amăgeşti), poate tot după o logică debilă, că n-ai putea pătrunde unde nu e loc şi că nu se cheamă că uzurpi, dacă tronul e gol. Ea, nevasta, nu e plecată doar până la piaţă, ci, repudiată, pare a fi tooocmai la marginea Universului. Şi uite-aşa ajungi, încurajată, să crezi că tu eşti cea adevărată, îndreptăţită să ocupi jilţul şi să îţi doreşti să o faci cât mai curând. Finalmente îl “câştigi” fără să te simţi vinovată – că doar ai luat ceea ce femeia părăsită n-a avut niciodată, şi te speli cu el pe cap, dacă l-ai vrut aşa tare, deşi era luat. Cu gândul sfredel, tovarăş permanent de drum, nu se ştie cât de lung, că dacă a făcut-o acum, nu-i deloc exclus s-o mai facă de vreo câteva ori până (îi) moare.
Nu mai aveam însă argumente pentru prea degraba confirmare a frazei de dinainte. Exista şi în povestea mea o paţachină… Pitită după o penibil de ipocrită şi secretă intenţie de bine, cea cu care împărţisem aproape totul timp de 10 ani a ales să facă prietenia noastră totală şi să se culce cu bărbatul despre care îi povestisem că mă cam plimba între talpa iadului şi al nouălea cer. Aşa se face că eu am primit, poate ca un semn, o confirmare. Şi îi dădeam dreptate nefericitei cu care comizeram, care şi-ar fi dorit o astfel de întâmplare pentru a putea pune capăt nesiguranţei şi, odată cu ea, şi relaţiei. Ea a pus în cele din urmă capăt relaţiei, eu… am executat paţachina şi pe el, da, l-am iertat. O vreme.
Cineva trebuie că se amuză copios pe seama noastră, şi sunt aproape convinsă că alături de bărbaţi, beneficiarii direcţi ai comediei, tot femeile se bucură cel mai tare la auzul unor astfel de păţanii.
Pentru câteva minute, avocatul diavolului
Între semeni care consideră o căsnicie moartă mai morală decât o iubire vie în afara ei, singurătatea – un defect şi nu o opţiune voluntară temporară, o femeie singleton – o prădătoare, un bărbat – un trofeu şi adulterul – un greu păcat, e imposibil să găseşti înţelegere, simpatie, compasiune. Pentru că, de regulă, lipsesc curajul şi onestitatea implicaţilor de a recunoaşte semnele sfârşitului şi de a anunţa, cu preaviz, plecarea dintr-o relaţie înainte de a începe căutarea paradisului pierdut în altă parte. Dar şi în lipsa lor, ceea ce poate începe absolut greşit şi imoral ar putea să pară finalmente mai puţin reprobabil. Pentru că un bărbat nu poate iubi o altă femeie, dacă deja iubeşte. Pentru că nu iubeşti mult, puţin, de-ajuns sau nedestul, ci iubeşti sau nu iubeşti. Iar o femeie nu alege întâi o pradă şi apoi se îndrăgosteşte. Se îndrăgosteşte şi apoi luptă. Fără să caute o victorie, ci doar împlinirea unei iubiri. Iar dacă asta înseamnă desfacerea unei căsătorii, e sigur că bărbatul nu va pleca definitiv de-acolo doar din curiozitate. Pentru că, vai, curiozitatea şi-o poate satisface mult prea uşor. Va pleca pentru că iubeşte. Drept că, până la următoarea re(ve)laţie. Dar ce e garantat pe lumea asta în afară de moarte?
Nevoia de mit
Şi totuşi, avem nevoie să credem în ceva curat şi bun, într-o ordine pe care tot noi am răsturnat-o, în legi pe care tot noi le-am răstălmăcit, într-o întoarcere la adevăr şi renunţare la prefăcătorie şi minciună. De ce n-am avea curajul, când ştim cu siguranţă că povestea s-a sfârşit, să o spunem înainte de a înşela şi umili? Ce ne trage mereu spre încălcarea poruncilor, de ce păcătuim până la strigător la cer? Nu poate fi suficient răspunsul capcană “Pentru că suntem doar oameni.” Pentru că toţi ştim că există şi oameni, şi şoareci, iar lumea nu e un siloz plin întru fericirea rozătoarelor.
Guest post by MC
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Într-o parcare, dintr-o privire știi cine conduce mașina
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
