– 14 –
Iubire proiectată pe fiinÈ›e ce nu Å£i-o pot înapoia…
(primele părţi aici)
Era duminică. Seara mult așteptată și-a grupat cu atenție toate preocupările și temerile într-o singură capsulă. A nesiguranței. Dacă Mouelle ar fi știut că Pierre al ei s-ar fi întors printre noi, ar fi riscat să nutrească o speranță devastatoare. Nu puteai trăi aproape de suferința cuiva căruia bătăile inimii îi produceau durere. Eugene era foarte îngrijorată pentru reacția neașteptată a dnei. Cine s-ar fi gândit că ființa interioară a unei femei care iubea dincolo de trup inert va paraliza ea însăși, prinsă într-un labirint tăcut pe care nu și-l mai simțea? Trecuseră câteva zile de când doctorul Arturo Loredan îi comunicase tinerei vestea incredibilă a revenirii din comă a lui Pierre. Eugene crezuse că vestea o va înflori pe scriitoare, însă aceasta a rămas într-o inexplicabilă stare de șoc. Nimeni nu a mai reușit să îi vorbească ceva de atunci. Mouelle plângea mult în camera ei. Nu mai mâncase nimic de câteva zile.
Pe la vremea cinei am primit un telefon. Era Eugene. Glasul îi era îngheÈ›at È™i m-am temut, recunosc. Mi-era teamă că starea lui Pierre a recidivat. Cea mai mare parte a conversaÈ›iei am ascultat-o relatându-mi despre cele întâmplate cu Pierre, că È™i-ar fi revenit, că doctorul de gardă ar fi sunat să anunÈ›e vestea neaÈ™teptată, că… ÃŽn tot acest timp am ascultat È™i am aprobat adesea atunci când cele spuse de Eugene păreau a avea nevoie de a consimÈ›i că încă sunt la telefon, ascultând. M-a rugat să vin repede la Vila Rouge, scuzându-se foarte mult pentru o asemenea cerere la o oră atât de târzie. Nu am stat pe gânduri. Am plecat în grabă, iar mintea îmi crea scenarii, soluÈ›ii, contradicÈ›ii È™i antisoluÈ›ii. Nimeni nu È™tia că îl vizitasem toată vara pe Pierre.
Taxiul mă lăsase aproape de Vilă. Poarta din metal stingher îmi era deja cunoscută, doar că era prima dată când lipsea entuziasmul dnei Mouelle când apăream în dreptul porții. O liniște fărâmițată zăcea suspinând în bucăți pe aleea principală ce îmi conducea pașii spre ușa înaltă din lemn vopsit în albul sticlos al ghețarilor ascunși în noapte. Nu m-a întâmpinat nimeni și totul părea stins. Contrastul era atât de evident. Pierre își revenise din comă, iar iubita lui nu mai putea auzi această veste pentru că sufletul îi înghețase de teama că i s-a stins iubirea. Să lupți să o convingi de contrariu era prea riscant. A murit, nu a murit, părea o dilemă shakespeariană paralizantă.
Am apucat inelul masiv în formă de semilună și am lovit cu el ușor de metalul fixat pe ușă, apoi am intrat. Agitație tăcută ca o febră de noapte în jurul unui copil bolnav. Lume adunată în grupuri mici în Salonul de Cristal, acolo unde adesea dna Mouelle Roucher găzduia diverse evenimente filantropice. De această dată, grupuri de ființe care păreau să o cunoască pe scriitoare, dar aveam îndoielile mele. Eu însumi știu cum e să ai în jur oameni care îl cunosc pe cel ce erai cu mult timp în urmă. Pe cel de azi nu îl cunosc. Știam asta. Testul cunoașterii unui om este în momentele de criză. Ei nu păreau a ști drumul spre o inimă derutată. I-am salutat înclinâd din cap, dar mă simțeam derutat.
Am fost întâmpinat de un domn înalt, cu mustață. Era atât de mare! Mustața. Și el. M-a servit cu un pahar cu vin. L-am luat atent de picior și l-am lăsat să alunece până cupa acestuia s-a lipit de mână. Nu înțelegeam nimic. Ei sărbătoreau ceva? Din coridorul înalt am văzut-o pe Eugene făcându-mi semn să o însoțesc. În sfârșit, om! Unul cunoscut și drag.
– Dna Mouelle e sus, în bibliotecă. E acolo de dimineață. Nu a mâncat nimic, doar citeÈ™te. Eugene părea foarte preocupată.
– Ai vrea, te rog, să îmi aduci o tavă cu croasante, unt È™i un ceai? Haide, te aÈ™tept să le pregăteÈ™ti, apoi urc.
După câteva minute eram în fața ușii deschise, sprijinit de tocul ușii. Mouelle ținea în mâini un jurnal din piele, gros, deschis. Părea că m-a așteptat. M-am apropiat și am sărutat-o pe obrazul drept. Era atât de rece și plâns. Am așezat tava pe măsuța din lemn masiv și am tăiat pe lungime un croasant și l-am atins cu puțin unt. Am turnat ceai și l-am așezat aproape de dna Mouelle. Am mușcat din croasant și am exclamat: Très bonne! Très bonne! Reacția dnei Mouelle era cea pe care o așteptam. A luat imediat ceașca de ceai și a gustat ceaiul. Am tăiat un alt croasant și l-am pregătit atent, l-am așezat pe o farfuriuță decorată cu flori și am așezat-o în dreptul ceștii de ceai. Apoi, m-am ridicat în picioare și m-am îndreptat spre fereastră, de unde am revenit și i-am luat mâna în palme și i-am spus să mănânce. A ridicat croasantul și a mușcat puțin zâmbind. Lacrimile i-au inundat imediat ochii și s-a ridicat. M-am ridicat și, preț de câteva secunde, m-a strâns în brațe. I-am simțit trupul cum se scutura. Plângea. Plângea neștiind că dragostea vieții ei făcea progrese pe drumul revenirii. S-a așezat pe fotoliul ei preferat, un fotoliu adânc, cu brațe masive din lemn sculptat, tapițerie vișinie cu ornamente aurii. A luat croasantul și l-a mâncat fără să spună nimic.
Apoi, a spus ceva ce m-a surprins. O văd atât de clar și acum, când îmi scriu în jurnal impresiile despre vizită. Avea ochii susținuți în lacrimi, dar știam că prezența mea o mângâie. Mă simțeam atât de aproape de inima ei.
– Când Pierre a intrat în comă, am primit una dintre cele mai dure lovituri ale vieÈ›ii. Nu am suferit mai mult decât atunci când tata nu s-a mai întors, dar nu pentru el. Am suferit pentru neputinÈ›a mamei de a continua. Și, iată-mă pe mine, vizitând un trup inert, susÈ›inut de aparate. O vreme l-am sărutat pe frunte È™i pe obraz. Dar, chipul lui era alb È™i își pierduse mirosul. Era un nechip. Nu-l mai puteam săruta. Pierre al meu avea un miros ademenitor. Dar acolo, lipit de patul lui alb, era lipsit de culoare, de miros… Mi-a fost tot mai greu să îl văd. Părea ca o obsesie, un déjà vu funebru în care eram aruncată aproape involuntar. ÃŽmi luam rămas-bun de la Pierre de fiecare dată, încătuÈ™ată într-un ritual ce mă făcea să simt moartea mai mult decât îi este dat unui om să o simtă. RepetiÈ›ia asta nebună mă consuma. ÃŽntr-o zi, am renunÈ›at să îl mai privesc ca pe Pierre al meu. Poate l-am trădat, dar cine putea să mă convingă de altceva? L-am trădat, spune tu, tinere scriitor, l-am trădat?
Eu ascultam. ÃŽntre timp i-am mai pregătit un croasant pe care am picurat puÈ›ină miere. Mouelle povestea È™i mânca puÈ›in, făcea pauze mari între frânturile de croasant, dar era un pas sănătos spre schimbare. Unele schimbări trebuie impuse. Alte schimbări trebuie hrănite în om. Oamenii flămânzi se schimbă spontan când sunt ajutaÈ›i să mănânce. O simÈ›eam tot mai liniÈ™tită, dar teama mea era că liniÈ™tea ei era produsă de renunÈ›area la speranță. Să iubeÈ™ti un trup inert este cu totul mistuitor. SimÅ£eam tristeÈ›e. Iubire proiectată pe fiinÈ›e ce nu Å£i-o pot înapoia…
– va urma –
Guestpost by Cosmisian
Citiţi şi
Să lăsăm femeile frumoase bărbaților fără imaginație
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
