Joi, 12 iunie, zborul 171 al Air India urma să decoleze din Ahmedabad spre Londra. La bord se aflau 242 de persoane. La doar 30 de secunde după decolare, avionul s-a prăbușit într-un cartier rezidențial. Aproape toți cei aflați la bord și-au pierdut viața, iar aproape 40 de persoane au fost ucise la sol când avionul a lovit zona rezidențială din afara aeroportului.
Știrea a făcut rapid înconjurul lumii. Pe rețelele sociale au curs veștile rele. Între ele, și una spectaculoasă: a existat un supraviețuitor. Printr-un miracol (care a avut explicații științifice, dar tot un miracol rămâne).
Și între toate postările legate de această tragedie, au apărut poveștile.
Bhumi Chauhan, o studentă în vârstă de 28 de ani din Marea Britanie, trebuia să fie la bordul acelui zbor – locul 36G. Dar a ratat îmbarcarea… cu doar 10 minute.
De ce? Ambuteiaje în oraș.
“Eram frustrată. Furioasă. Am plâns și am implorat personalul companiei aeriene să mă lase să urc, dar au refuzat”, își amintește ea. Cu inima frântă, s-a așezat într-o cafenea din apropiere – a comandat ceai, și-a sunat agentul de turism pentru a se plânge. Și apoi a primit vestea: avionul pe care îl ratase se prăbușise.
Bhumi a supraviețuit… din cauza unui ambuteiaj.
Vă mai amintiți de poveștile despre oameni care n-au ajuns pe 11 septembrie 2001 într-unul dintre cele două turnuri gemene World Trade Center și astfel au rămas întregi sau pur și simplu în viață? După, a circulat un text care te poate liniști atunci când ți se pare că întârziind ai pierdut vreun tren al vieții.
Sau de povestea unei românce stabilite în Madrid care pe 11 martie 2004 scria: “M-am întors acasă din drum ca să las copiilor 1 euro (unul !!) să cumpere pâine când se întorc de la școală. (1 euro pe care l-ar fi avut și ei în pușculiță…) Fapt pentru care am pierdut trenul. Tren în care, peste 6 minute, avea să explodeze o bombă.” Citiți mai jos poveștile.
Viața rămâne un lanț de evenimente care nu vor permite altora să se întâmple, bune sau rele
Dar să revenim la zborul Air India care n-a mai ajuns la destinație. După ce postarea Kiarei Jhill Tan din 13 iunie a avut 87.000 de distribuiri, Kiara le-a mulțumit tuturor: “prin voi, a ajuns la milioane de oameni din întreaga lume. Sper cu adevărat că v-a ajutat să vă deschideți mințile către realitățile mai profunde ale vieții noastre aici, pe Pământ. Fie ca aceasta să vă stârnească reflecție, conștientizare și o mai bună înțelegere a lumii în care trăim.”
Iată ce a scris:
“Pentru unii, doar o altă știre de ultimă oră.
Pentru mine, a fost o reamintire tulburătoare despre cât de fragilă și imprevizibilă este viața.
Patru vieți. Patru povești. Patru lecții puternice care mi-au schimbat felul în care privesc timpul, scopul și grația fiecărui moment.
Prima: O familie care a așteptat ani de zile să-și îndeplinească visul de a emigra în Marea Britanie. Viața le-a stat în cale, responsabilități, întârzieri, decizii. În cele din urmă, au urcat în avion… dar nu au ajuns niciodată la destinație.
Și am realizat: Purtăm atâtea planuri pentru „într-o zi”. Dar dacă tot așteptăm, „într-o zi” devine „niciodată”.
A doua: O femeie care ar fi trebuit să fie în acel zbor (cea de mai sus). A ajuns târziu. A ratat check-in-ul. A implorat să fie lăsată la bord, dar a fost refuzată. Era frustrată, furioasă, învinsă. Doar pentru a realiza mai târziu: acea întârziere a fost o protecție divină.
Nu primim întotdeauna ce vrem, pentru că Dumnezeu vede ce noi nu putem. Uneori, „nu”-ul Lui este ceea ce ne ține în viață.
A treia: Un bărbat care a supraviețuit. Avionul s-a rupt în două, iar el se afla în secțiunea care nu a luat foc. A scăpat, amețit și viu, dintr-o situație pe care nimeni nu credea că i-ai putea supraviețui.
Nu a fost noroc. A fost scop. Și mi-a adus aminte de versetul: „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.” – Eclesiastul 3:1
Pur și simplu, nu era timpul lui.
A patra: Și apoi cei care nu au supraviețuit. Oameni cu vise. Oameni cu familii. Oameni cu povești neterminate. Au sărutat pe cineva de rămas bun în acea dimineață… fără să știe că era ultima dată.
Viețile lor ne amintesc că timpul nu este garantat. Nu ni se promite bătrânețe. Nu ni se promite „mai târziu”. Ce avem este acum. O respirație. O bătaie de inimă. O șansă.
Așadar, cât timp mai ai astăzi… Cât timp mai respiri, mai ești puternic, mai poți, nu irosi asta.
Nu aștepta momentul „perfect”.
Iubește acum. Cere-ți iertare acum. Iartă acum. Visează acum. Vorbește acum.
Pentru că viața nu vine mereu cu avertismente. Și uneori… „data viitoare” nu mai vine.”
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
