Nu aveai cum să nu o vezi. Deși nu măsura mai mult de un metru și un pic, părea că merge pe stradă ca și cum, cu fiecare pas, ar mai fi pus stăpânire pe câte o bucățică de asfalt. La vederea ei, trecătorii – puțini câți erau la orele amiezii, când soarele lovea parcă și cu mai multă furie decât în rest – se trăgeau într-o parte, făcându-i loc de umblat și respirat în tihnă. Părul blond, până la umeri, cu bretonul tăiat fix deasupra sprâncenelor, era pieptănat cu grijă și ținut cuminte sub o diademă roz cu sclipici, care o făcea să meargă ca și cum ar fi avut pe cap un pahar plin cu apă, din care nu avea voie să scape nici măcar o picătură. Rochia dintr-un material lucios, alb-sidefat, cu poale lungi și fundă mare la spate, se completa cu o pereche de pantofiori lăcuiți, cu botul rotunjit, cu câte un ștras în vârf și o fundiță minusculă, roz.
Deși mergea cu pași mici, oarecum nesiguri din pricina papucilor incomozi, privirea ei era aceea a unei ființe ce se știe deopotrivă frumoasă și iubită. Lângă ea, nimeni. Nicio mână de adult care să o strângă în momentul ăla, obligând-o să-și potrivească pasul după altcineva sau poate chiar să se oprească sau s-o facă să grăbească ritmul. Părea o fetiță ieșită dintr-o carte de povești și pierdută la orele amiezii pe un bulevard oarecare. Și totuși, nimic din ceea ce făcea nu trăda vreo urmă de îngrijorare. Cu o baghetă roz, de plastic, cu buton care probabil ar fi aprins ledul din vârf, încerca să schimbe lucruri și să facă vrăji doar de ea știute.
Shirley Temple, The Little Princess
Dacă în clipa aceea, două aripi i s-ar fi desprins din spate și copila și-ar fi luat zborul, zău că nu m-ar fi mirat, așa era de ireală această mică prințesă. Abia apoi l-am văzut. Mergea câțiva pași mai în față, cu degetele împreunate la spate, cu pași mici, precauți, ca și cum ar fi jucat un joc în care pierderea ar fi fost a celui ce ar fi ajuns prea repede la destinație. Tatăl. Se tot oprea, se uita în urmă, o aștepta și totuși rămânea la o distanță suficient de mare cât să nu-i răpească din bucata de stradă pe care fetița o cucerise cu ținuta ei inedită, de carte de povești. O mamă nu ar fi făcut așa. O mamă i-ar fi stat aproape, lipită. De grijă și de dorința de a arăta tuturor că, uite, fetița asta atât de frumoasă și de blondă e a mea! De frica să nu care cumva să plece, să dispară, să cadă și, doamne-ferește, să-și murdărească rochița. Aia pe care s-a chinuit zile-n șir să o cumpere, pândind promoțiile de pe site-uri, vânând măsura bună, având grijă să cheme curierul când copila era la grădiniță, să nu strice surpriza. Dar o mamă probabil că nici nu ar fi ieșit pe stradă cu ea îmbrăcată așa. Unde crezi că pleci împopoțonată în felul ăsta? Asta nu e costum de mers la plimbare, e de ocazie! Hai, dă-l jos și pune-ți rochiță de joacă!
Dar nu și tatăl. Parcă-l și văd: du-te și te îmbracă să ieșim în parc! Așa vrei să rămâi, cu costumul ăsta de prințesă? Bine, tati, să mergem atunci! Sunt o specie aparte, tații ăștia de fete! Pentru că nimeni nu vede ca ei prințesa ce se ascunde în fetița lor – e drept că, de multe ori, ei nici nu văd că e un costum, ci li se pare că așa e rochia. Mami ți-a cumpărat-o? Atunci, știe mami mai bine. Dar privirea aceea, a tatălui, pe care fețitele o simt și o cer, chiar și atunci când el merge câțiva metri mai în față sau mai în spate e cea care le poate transforma dintr-o dată, în cele mai speciale prințese (chiar și fără costum). Iar dacă la asta mai adaugă și o baghetă magică, cu buton, nimeni și nimic nu le mai poate sta în cale.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.