Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Și-a jurat că atunci când va fi mare nu va mai suferi de foame…

26 July 2018

Poza Ramona 1„Iar mănânci dulceață?! O să faci diabet!” îl apostrofează, cu un aer enervat, nevastă-sa… „Chiar așa, nu poți să înțelegi? Doar nu mai ești copil…”

El însă se face că n-o aude. Își întinde, tacticos, dulceața de cireșe amare pe o felie de pâine, unsă cu unt. Până la urmă, ea e cea care nu înțelege… auzi, că nu mai e copil… ce știe ea?!

Are aproape șaptezeci de ani. O soție care îl iubește și doi copii mari, la casele lor. Are și el casa lui. Frumoasă, spațioasă, construită în stil provensal. Căci locuiește chiar acolo, în sudul Franței, în regiunea cu iz de lavandă…

Acum e la pensie, însă oamenii, pe stradă, îl salută cu respect și i se adresează „domnule inginer”. Căci asta fusese meseria lui. Îi plăcuse ce face și, în plus, îi asigurase un trai tihnit, încât nevastă-sa nici nu mai trebuise să muncească.

Are și o mașină elegantă, cu care îi place să mai plimbe, uneori, copiii din cartier. Îi privește, întâi, amuzat, cum  îi dau târcoale, atunci când aceasta e parcată în fața casei.  „Așa o mașină o să-mi iau și eu când voi fi mare!” îi zisese unul dintre băieței, încântat.

Iar el era bucuros, la rându-i, să le vadă veselia din priviri. Căci își amintește prea bine cum e să fii copil… Și cum e să-ți faci o promisiune cu credința arzătoare, specifică vârstei celei mai crude…

*

Încerca să-și amintească chipul mamei… Închidea ochii, parcă s-o vadă, așa, mai bine… Însă imaginea ei se pierdea într-o ceață din ce în ce mai deasă… Doar vocea-i suavă îi mai răsuna în minte… „Jacques, hai la masă, dragule…”

copil trist

„Treci să mănânci! Of, cum m-oi fi pricopsit eu tocmai cu tine…” se aude, în schimb, o voce aspră și cât se poate de reală. „Ce stai așa, cu ochii închiși?! Te pomenești că ești bolnav… sau doar n-ai chef de muncă?!… Pământul nu se sapă singur, să știi… și apoi, nu ți-oi da pâine degeaba…” se răstește la el maică-sa adoptivă.

„Te-am luat din milă… dar asta nu înseamnă că te țin să trândăvești!” se stropșește la el, cu mânie, femeia trupeșă, desprinsă parcă din „Mizerabilii” lui Hugo…

Nu-l luase din milă. Ci pentru bani. Atâta cât îi dădea statul, pentru îngrijirea unui orfan. Îndeajuns cât să-și îndestuleze propriii copii. Apoi, știuse că o să-l pună la muncă și, deci, ieșea în câștig.

Băiatul de nici șase ani își înghițea, cu greu, dumicatul… Pâinea neagră și niciodată proaspătă și-o înmuia în ceai. Mânca la măsuța lui modestă, la o distanță considerabilă față de familia adoptivă.

Câinele costeliv, cu urmă de lanț în jurul gâtului și cu coada mereu între picioare, se furișa, ca o fantasmă, printre picioarele celor doi copii ce își luau masa împreună cu tatăl și mama lor.

Maică-sa își sorbea din priviri odraslele, dând dovadă de o iubire stranie… aceea pe care, probabil, o au animalele față de puii lor… Le întindea, cu grijă, dulceață pe o franzelă, pe care o unsese cu unt din belșug. Îi privea cu satisfacție cum mestecă, lacomi, bucatele dulci.

Câinele pândea, cu răbdare, să le mai cadă ceva pe sub masă. Băiatul cel mai mic, de vreo patru ani, își mai scăpa dumicatul, spre bucuria nemăsurată a patrupedului. De fericire, ar fi dat din coadă. Învățase, însă, în timp, că nu trebuie să-și facă simțită prezența nicicum. Căci, altfel, iarăși șchiopăta o săptămână…

Jacques îl privea, de la masa lui joasă. Nu se uita insistent, ca să nu-l dea de gol… Ce-ar fi gustat și el, însă, din dulceața de cireșe! Măcar un bob… acela care scăpase pe jos, iar câinele îl înfulecase numaidecât…

Nu prea-și mai amintea nici gustul dulceții… Se pierduse, undeva, amestecat cu chipul mamei…

Și-a jurat că atunci când va fi mare nu va mai suferi de foame… Și va avea grijă să nu-i lipsească de la masă în nicio zi dulceața…

*

Lui Jacques îi place dulceața de orice fel… dar mai ales cea de cireșe amare… O asociază, poate, cu propria-i copilărie. Ce trebuia să fie dulce… și chiar fusese un timp… Dar tare-i mai lăsase un gust amărui…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Atunci când ne-am oprit să mai sărim în bălți…

Nu se mai poate…

Oare e suficientă dragostea?!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,227 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro