Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Știe sau nu știe soțul?

14 June 2018

– continuare de aici

Weber mai zăbovi doar preț de câteva minute, după care se ridică tacticos din pat, își trase pantalonii și își închise la loc prohabul, luă mâna Elinei și o duse la buze, sărutându-i tandru încheietura, după care plecă.

Elina, aflată încă în stare de prostrație, rămase răvășită pe patul în dezordine, încercând din răsputeri să se adune. Văzând că nu reușește, închise pleoapele și încercă să se detașeze de cele întâmplate. Într-un final, ațipi și avu un vis ciudat, care îi tulbură somnul: se făcea că era singură acasă, auzise soneria de la ușă, mersese să deschidă… iar în prag se afla Weber, cu zâmbetul lui incalificabil. Acesta împinse ușa ferm, cu o singură mână, o luase de după talie și o sărutase, după care o condusese lent spre dormitor, iar ea îl urmase supusă, dar și dornică… după ceva vreme, în timp ce făceau dragoste, apăruse în pragul dormitorului soțul ei, pe care-l privise contrariată. Acesta, fără să aibă nicio reacție la cele ce vedea, se așezase tacticos pe scaunul de lângă fereastră, își deschisese larg ziarul, îndreptându-l cu o mișcare bruscă, și se apucase să citească fără a rosti niciun cuvânt. Ei doi își continuaseră treaba nestingheriți până ce ajunseseră la orgasm, după care Weber mulțumise, se ridicase, se îmbrăcase și plecase. Auzind sunetele scoase de soția lui în timpul orgasmului, soțul ei ridicase mirat privirea peste paginile ziarului, oftase scurt și se întorsese la lectura lui.

Se trezi brusc, cu inima bătându-i gata să-i sară din piept. Afară era deja întuneric. Sări ca arsă din pat, azvârli pe podea tot ce avea pe ea, smulse agitată așternuturile și le primeni în grabă, duse toată rufăria la baie și făcu un duș fierbinte, frecându-se bine peste tot, pentru a șterge orice urmă a celor întâmplate. Când se trezise, simțise îngrozită mirosul coloniei lui Weber, de care acum se străduia să scape cu ajutorul săpunului și al loțiunii de după baie. Dacă ar fi putut să scape la fel de ușor și de amintirea ultimelor ore…

După ce termină, îmbrăcă o cămașă de noapte albă, își împleti părul și se băgă în pat, sperând să poată adormi cât mai repede. Pe întuneric, cu privirea în tavan, simți cum inima îi tresaltă din nou de emoție, realizând că era pentru prima oară când soțul ei nu o anunțase că va întârzia atât de mult. Ce să se fi întâmplat? Ar fi putut să-mi telefoneze măcar! Îngrijorată peste măsură, își dădu seama că nu mai avea cum să adoarmă, drept pentru care rămase cu urechile ațintite pentru a auzi ușa de la intrare. Minute în șir se scurseră astfel, în liniște și întuneric. După o vreme, aprinse lumina veiozei și se uită la ceas. Era aproape de miezul nopții. Dacă nu avea să intre pe ușă în curând, se va panica și mai tare. De-acum se vedea părăsită și dezonorată în același timp, sau cu soțul zăcând fără suflare în cine știe ce șanț sau înecat în râu, iar ea pe drumuri, fără niciun căpătâi și ca ultim resort, ajungând damă de companie, prin cine știe ce bordel rău famat.

femeie pat tristete

Mintea i-o lua complet razna. Ar fi vrut să găsească alinare în brațele cuiva apropiat, însă părinții ei locuiau în afara orașului. Și cum să le mărturisească cele întâmplate?! Cu siguranță ar fi dat vina pe ea. Poate nu atât mama ei, cât tatăl. Și cum să-i spună soțului ei?! Să-i ceară socoteală pe seama clauzei contractuale pomenite de Weber, era cu neputință. Dacă totul ar fi fost o scorneală de-a lui, pentru a o manipula și aduce la disperare, nu ar fi făcut decât să arunce gaz peste foc. Totul s-ar fi întors împotriva ei. Ea ar fi fost cea condamnată și ostracizată! De toți. De soț, de părinți, de societate. Luptându-se din răsputeri pentru a-și ține lacrimile, își înfrână țipătul înfigându-și dinții în degetele mâinii ei firave, strânse în pumn. Ce soartă nenorocită! Dacă nu ar fi răspuns acelui anunț pentru postul de director, ea nu s-ar fi aflat acum în această situație cumplită! Nu putea împărtăși nimănui ce i se întâmplase. Weber avusese dreptate, avea să fie secretul lor. Micul marele lor secret. Ce odios! Dacă s-ar fi aflat acum acolo, ar fi fost în stare să-i scoată ochii de furie și disperare. Gândind acestea, își reaminti forța fizică cu care o dominase și o posedase și, fără să vrea, implicit plăcerea trupească pe care i-o oferise. Cum fusese posibil să o facă să se simtă atât de bine? Nu mai înțelegea nimic din viața ei. Țâșni brusc din pat, nemaiputând să suporte starea în care se afla și poziția care-i amintea de cele întâmplate, și fugi la baie să-și dea cu apă rece pe față. În timp ce se ștergea, privindu-se în oglindă și nerecunoscând-o pe femeia care o privea înapoi, auzi ușa de la intrare. Scăpă șervetul din mână și fugi să-și întâmpine soțul, agățându-se disperată de gâtul acestuia.

– Iubitule! Unde ai fost până acum? De ce nu mi-ai dat de veste că întârzii atât de mult? Mi-am făcut atâtea griji.

Luat prin surprindere, ostenit peste măsură și întristat, domnul Kowalski își îmbrățișă tandru soția, mângâind-o și sărutând-o mai mult mecanic, și-i spuse:

– Sunt aici, draga mea. Nu s-a întâmplat nimic. Am avut ceva mai multă treabă, atâta tot!

Atâta tot… gândi ea. Dacă ai știi… Oftă din toată ființa ei, și adunându-și ultima picătură de energie, îl întrebă:

– Vrei să mănânci ceva?

– Nu, mulțumesc. Am luat ceva pe drum. Sunt din cale-afară de ostenit, iar mâine trebuie să mă trezesc iar devreme. Am să mă schimb și vin și eu la culcare.

Simțindu-se concediată, Elina se retrase în dormitor, însă nu avu curajul să se bage în pat. La lumina veiozei, acesta îi apărea ca un pat de bordel în care se petrec mai degrabă lucruri abjecte, și nu ca un pat matrimonial. Din seara aceea încetase să mai fie doar atât. Se așeză timid pe marginea scaunului din fața toaletei, negăsindu-și locul sau liniștea. Ce avea să se întâmple de acum înainte? Cum avea să decurgă viața ei? O permanentă fugă și teamă? Și nu putea să spună nimănui ce se află în sufletul ei. O privi din nou în oglindă pe femeia tânără care i se părea tot mai străină. Își căută riduri închipuite, care nu aveau cum să apară peste noapte pe tenul ei de femeie aflată în floarea vârstei. Ce se va alege de sufletul tău?, o întrebă ea, fără să primească vreun răspuns. Copleșită încă de sentimente contradictorii, indecisă și confuză, sări surprinsă când își auzi soțul intrând pe ușa dormitorului, privind cu groază înspre patul pe care, în urmă cu puțin timp, se comisese o crimă: sufletul ei fusese ucis.

Domnul Kowalski o privi surprins:

– Credeam că te-ai băgat deja în pat! Este foarte târziu.

– Te așteptam, bâigui aproape fără glas, ezitând încă să se apropie de pat.

– Hai, să ne culcăm!, îi spuse, însoțind vorbele cu un gest larg, de parcă ar fi invitat-o la dans.

La lumina slabă a veiozei, încerca să-l analizeze, să-i urmărească fiecare expresie a feței, fiecare gest, vrând să-și dea seama dacă știe ceva sau și-a dat seama că ceva e în neordine. Figura lui nu trăda însă decât oboseală și, în mod ciudat, o oarecare indiferență. Îl simți mai degrabă rece, distant. Departe de durerea pe care o trăia ea atât de intens. Dintr-odată se simți singură, stingheră, străină de acest bărbat care era soțul ei. Împotriva întregii ei ființe se băgă totuși în pat, așezându-se însă cât mai aproape de marginea ei și cât mai departe de el. Acesta stinse lumina veiozei oftând, îi ură noapte bună, se întoarse cu spatele la ea, iar după câteva clipe îi auzi respirația ritmică, semn că adormise. Elina se află din nou trează în acel pat, care era și nu mai era același, privind tavanul prin întunericul încăperii, străduindu-se din răsputeri să-și înfrâneze lacrimile, gândurile și trăirile. Încercă să se roage în gând, ținând pleoapele strânse, ca și cum ar fi vrut să alunge însăși viața, să se îndepărteze de tot și de toate. Se temea să nu adoarmă și să se dea de gol prin somn, rostind numele lui Weber, sau să nu aibă din nou visul acela oribil de mai înainte. Reuși să adoarmă abia spre dimineață, înfrântă în cele din urmă de oboseală. Avu un somn scurt, fără vise, din care se trezi fără a se simți însă odihnită.

Pregăti micul dejun pentru soțul ei și-l conduse până la ușă, urându-i ca de obicei o zi ușoară. Reveni în sufragerie, neștiind ce să facă. Se simțea sufocată. Trebuia să iasă, să plece cât mai curând de acolo. Să iasă la lumină, la aer curat. Să vadă lume. Orice, numai să nu mai rămână singură în casă. Singură, doar ea cu gândurile ei morbide și înnebunitoare.

Se îmbrăcă în pripă, se aranjă puțin în oglindă, uitând să-și mai dea cu parfum și ieși cât mai repede din casă, lăsând totul vraiște în urma ei. Porni pe străzi aproape în fugă, ca și cum ar fi încercat să scape de propria-i umbră, ca și cum ar fi comis un furt și era urmărită de poliție. Gâfâind, cu sufletul la gură, se opri abia când ajunse în parc, așezându-se pe prima bancă ivită în cale. În mijlocul rondului de flori din fața ei se afla un orologiu impozant, care arăta ora exactă. Era abia ora opt dimineață. Cine iese atât de devreme să se plimbe prin parc?, realiză ea încurcată. Fie ce-o fi!, își spuse. În definitiv, nu comitea nicio crimă. Crima fusese deja comisă, dar nu de către ea. Trase în piept aerul răcăros al dimineții, concentrându-și privirea asupra rondului de flori. Își aminti de primele flori dăruite de soțul ei, pe când îi făcea curte. Un buchețel drăguț de violete, legat cu o panglică mov. Păstrase una din floricele între paginile unei cărți pe care o mai răsfoia din când în când, mai mult pentru a-și aduce aminte de acele clipe minunate din viața ei. De-acum, amintirea aceea părea la fel de ofilită ca și floarea păstrată captivă între filele cărții. Doar o urmă a unei fericiri trăite parcă într-o altă viață. Întristată și mai tare, simți cum i se prelinge pe obraz o lacrimă. Și-o șterse pe fugă, de teamă să nu fie observată de cineva. În parc însă, nu se afla încă nimeni. Era complet singură. În acel parc, în acea viață. Rămase cu privirea în asfaltul aleii, încercând să se lase pradă ciripitului vrăbiuțelor care-și disputau cine știe ce creangă când, deodată, simți în preajmă prezența cuiva. Ridică brusc privirea, rămânând înmărmurită. Înaintea ei, chiar în dreptul soarelui care în pofida tristeții ei se ridica hotărât pe cer, impozant, se afla domnul Weber. Îi scăpă un țipăt de surprindere și de groază. Acesta, impasibil, ignorând reacția ei, însă vădit mulțumit de ea, i se adresă, ridicându-și ușor pălăria:

– Sărut-mâinile stimată doamnă Kowalski! Mă bucur să vă văd!

Elina clipi precipitat, fără însă a-i răspunde. Îl privi speriată, lipindu-se de speteaza băncii, într-o umilă încercare de a se apăra din calea lui, îngrozită că ar putea-o atinge.

Acesta zâmbi amuzat, încercând să se hotărască dacă ar fi potrivit să se așeze sau nu lângă ea, pe bancă. În cele din urmă decise că un simplu salut și un schimb de replici ar fi mai mult decât suficient pentru o întâlnire inopinată în parc, la o oră atât de matinală.

Elina, în continuare crispată, aștepta cu răsuflarea tăiată plecarea acestuia.

Puțin dezamăgit de atitudinea ei, acesta se hotărî în cele din urmă să plece, nu înainte de a mai face o plecăciune similară, ridicând din nou pălăria și rostind pe sub mustața-i zâmbitoare:

– Dați-mi voie să vă mărturisesc că vă găsesc absolut încântătoare!, după care se îndepărtă cu pasul acela al lui, ferm, cu ținuta zveltă și atitudinea sigură pe sine.

– citește continuarea aici

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubitul meu din vârf de munte

Zâna cu ochii verzi

Ingredientul secret

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,659 views

Your tuppence

  1. Un bărbat nebun. Nebun după femei – Read me | Catchy / 5 July 2018 8:46

    […] – citește continuarea aici – […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. (Re)Întâlnirea – Read me | Catchy / 25 June 2018 7:17

    […] – continuare de aici – […]

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro