Toți (și noi, și ei) ne dorim ca poveștile noastre de dragoste să fie unice, irepetabile. Și uneori chiar se întâmplă să credem asta cu toată ființa noastră. Doar detașându-ne, cu ochii mijiți în lumina crudă a trezirii, printre lacrimi, ne vedem iubirile „unice și irepetabile” devenind banale, triste sau sfâșietoare până la pierderea de sine.
…Veneai din adolescența mea minunata, cu misterul tău pe care eu îl plăsmuisem tot atunci și pe care anii tăi, voiți de „sălbăticie”, îl adânciseră. Eu veneam dintr-o poveste casnică, tristă și „reîncălzită” doar de dragostea mea de mamă – insuficientă ar spune unii – o poveste în care intrasem cu aripi până la cer, dar pe care viața și felul meu de-a simți le-au tăiat sistematic cu lama neiertătoare a cuvintelor. Mă căutam bezmetic, cu ochii pe ceas și într-o fracțiune de secundă am avut revelația (certitudinea, atunci) că mă regăsisem în ochii tăi, pe buzele tale, în idealurile tale. Mi s-a părut atât de firesc să mă arunc în iubirea asta, cu tot ce aveam, fără jumătăți de măsură, încât eram în stare să mă războiesc cu toată planeta, dacă ar fi îndrăznit să aibă ceva împotrivă. S-a întâmplat cum visasem, deși azi cred că tot ce visasem am vrut cu disperare să se întâmple și am luptat din răsputeri să devină realitate. Și când a devenit, povestea s-a frânt stupid, absurd și fără avertisment.
Între realitate și vis, ai început să sapi cu vorbele tale, asiduu, zi de zi, uneori de la o oră la alta, o prăpastie concretă, cu voluptatea celui ce-și apără idealul de femeia obișnuită, netă, șocant de sinceră care eram. Știu că am îndrăznit un timp să fiu unică și magică. Asta m-a lăsat fără niciun punct de sprijin. Ai anulat în mine tot: femeia care fermecată și însetată de tandrețe se simțea așa doar în brațele tale; mama din mine, nonconformistă și plină de duioșie pentru care fiii mei erau invidiați; omul din mine, cu principii, valori, calități și defecte pe care tu le-ai scormonit la rădăcină ca să arăți, cu satisfacție, că totul e găunos în viața mea. Prietenul din mine, care s-a trezit supraveghindu-și discursul, relațiile de o viață, privirile, opțiunile, gusturile, râsul, tonul vocii, absolut tot…
Am simțit crunt, fără echivoc, că muream în fiecare zi și înviam la fiecare neașteptată revenire a ta la jurăminte de iubire veșnică. Mă sfâșiam zilnic între convingerea că tu ești marea mea iubire și responsabilitatea față de copiii mei. Nu mai era loc de altceva în viața mea, în inima mea, dar tu continuai să mă exorcizezi, să-mi reproșezi trădări care nu-și aveau sensul, într-un carusel amețitor al cuvintelor murdare, oribile, pe care nu mi te închipuiam rostindu-le… Ai fugit și… atât, când am încercat să pun împreună dragostea pentru tine și viața mea de până atunci, care mi se părea blestemată. Ai continuat să arunci cuvinte… Nu le-ai rostit niciodată în fața mea, ceea ce mă intriga și mă făcea să sper că totul e în imaginația mea. Trăiam extrem fiecare întâlnire reală, ca pe ultima. Am înțeles apoi că, de fapt, vorbele tale traduceau gândurile tale și că nu puteam să ignor asta… Am înțeles că de dragul tău mă transformasem în cineva care nu mai eram eu. Eram pe buza prăpastiei, pe punctul de a urî totul pe lumea asta, din motivul absurd de a fi așa cum îți doreai tu. Iar tu îți doreai …pe altcineva, nu pe mine! Eu nu încăpeam în tiparele tale, eu doar crezusem naiv, prea naiv pentru vârsta mea, că mă iubești pentru ceea ce eram… A urmat „vina”. M-am simțit vinovată pentru că nu-mi „permiteam” să mor pentru iubirea asta. Care iubire?? Cea care m-a făcut să aleg gestul extrem de-a te înșela! Ca să devin ceea ce tu credeai că sunt și mi-ai strigat de sute de ori! Iubirea care m-a adus în pragul deznădejdii, al gesturilor fără întoarcere. Doar copiii mei, maturi și intransigenți pe care, culmea, eu îi crescusem așa, au reușit să mă țină pe linia de plutire. Și bărbatul cu care te-am înșelat, care m-a cunoscut fără să mă judece. Te-am înșelat pentru că te iubeam de mi se uscau oasele. Te-am înșelat pentru că te iubeam total, așa cum nu iubești decât o singură dată. Te-am înșelat pentru că am fost nevoită să supraviețuiesc unei patimi, unei boli, unui cataclism sufletesc. N-am nimic să-ți reproșez. Pot azi chiar să-ți mulțumesc pentru ce m-ai făcut să simt…
Guest post by Niko T.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
