Când am citit prima dată despre ”Teoria ferestrelor sparte”, am avut sentimentul ăla greu de descris, complex și foarte plăcut, pe care îl am când descopăr că oameni mult mai deștepți și mai faimoși ca mine zic exact ce cred eu. Anume că nu există ”rău mic” sau ”infracțiune minoră”.
Metafora pe care se construiește această teorie e a unei clădiri care are o fereastră spartă. Dacă fereastra nu e înlocuită, în scurt timp toate ferestrele vor fi sparte. Pentru că un geam spart dă impresia de indiferență, delăsare şi abandon. Extrapolând la dimensiunile unui cartier/oraș/țară indiferența, ”închisul ochilor”, toleranța față de fapte reprobabile (ba chiar acceptarea lor, pe principiul ”a furat, dar a și făcut”) creează sentimentul că legea nu există. Şi când nu există lege sau când legea este ignorată, oricine poate face orice. Mediul în care trăim și felul în care îl percepem ne determină, în cea mai mare parte, comportamentul – inclusiv modificându-ne conceptele despre ceea ce este moral, legal, legitim, acceptabil etc.
În articolul din care am aflat eu de această teorie (publicată prima dată în 1982 de către doi profesori universitari, unul de științe politice și unul de criminologie (da, știu, interesantă asociere) e descris modul în care ea a fost aplicată pentru reducerea drastică a criminalității în rețeaua de metrou din New York: instaurând sancțiuni drastice pentru cei care călătoreau fără bilet. Și da, a avut rezultate incredibile, merită să citiți articolul până la capăt!
Mi-am amintit de teoria ferestrelor sparte acum două zile, când am citit despre amenințarea – o nouă amenințare de fapt – la adresa Flaviei Boghiu, viceprimar în Brașov.
Informația despre derbedeul care o amenință pe Flavia a apărut cumva în bula mea… politică… pe fondul unui alt subiect care încă mai zguduie rețelele sociale: părerea lui Buhnici despre cine are voie să meargă la plajă.
Și se tot vorbea de ierarhizarea celor două teme, despre care din ele e mai importantă și mai gravă. Atunci mi-am amintit de ferestrele sparte și mi-am dat seama că între cele două evenimente este, de fapt, o relație de tip cauză-efect.
Amenințările și insultele la adresa Flaviei Boghiu (care nu-s decât o picătură în găleata de invective ale diferiților masculi, vă mai amintiți, de exemplu de ”măi, păsărică” zisă de un fost președinte unei jurnaliste sau ”mergeți pe centură” zisă de un fost parlamentar unor voluntare Pro Democrația) sunt efectul unei culturi de dominație a… scuzați-mi exprimarea de fițe… ”white rich males” (n.red: bărbați albi și bogați).
Și asta e prima fereastră spartă: ideea că dacă ești bărbat și ai o anumită putere (fie că e dată de niște milioane de euro adunate mai mult sau mai puțin legal sau de niște milioane de followers ale unui podcast care, altfel, chiar prezintă teme interesante, utile și mișto, mai ales alea despre Paul Olteanu și mindarchitect) poți să faci ce vrea p… asta… scuzați… mușchiul tău.
Și mă bucur maxim că s-a declanșat o reacție de asemenea amploare care să atragă atenția că nu, în anul 2022 nu mai este permis orice.
Într-o epocă ”post truth”, guvernată de emoții (în tot mai marea defavoare a rațiunii) este vital să ai responsabilitatea propriilor afirmații. Nu mă interesează ce bagă în… scuzați… gură domnul Buhnici (sau ce trage pe nară… că doar vorba aia… e festival… mai consumăm una, alta) dar mă interesează ce scoate pe gură când are în fața ei (a gurii adică) un microfon de la un post TV cu niște milioane de ascultători și știe că mai are niște sute de mii de followers online. Și nu-i este permis să afirme public că ”Venim la mare ca să vedem piele şi aş vrea ca pielea aia să nu aibă vergeturi”. Pentru că domnul Buhnici face afirmația asta pe o plajă publică, unde oricine are voie să se expună la soare (că doar de aia e plajă) și dacă se simte lezat în simțul estetic de pielea cu vergeturi are două opțiuni: 1 să nu se uite (ceea ce ar fi chiar logic, având în vedere că se laudă cu o soție frumoasă) și 2. Să își folosească banii din vlogărit pentru a cumpăra o insulă pe care să o populeze cu supermodele (schimbate din 2 în 2 ani) și să trăiască acolo până la adânci bătrâneți că doar podcasturile se fac lejer și de la distanță.
Nu mă interesează nici câte milioane a pierdut domnul Garbis Kehaiyan pentru că a cumpărat niște terenuri (și niște politicieni) pentru a construi, ca să revin la metafora cu care am început, ferestre gata sparte. Adică aproape complet în afara legii.
Ceea ce face Kehaiyan încalcă mute prevederi legale, din codul civil și, mai ales, penal. Spre deosebire de ceea ce face Buhnici, care încalcă doar niște reguli de bun simț elementar. Deci ierarhia gravității e clară, dacă privești astfel lucrurile.
Doar că indivizii de teapa lui Kehaiyan nu fac decât să spargă ultima fereastră dintr-o clădire în care cam toată lumea aruncă cu pietre, după ce indivizii ca Buhnici au spart prima fereastră.
Din fericire, Brașovul are femei curajoase ca Flavia Boghiu, care s-au pus serios pe treabă și încep să înlocuiască cele mai greu accesibile ferestre sparte. Pentru că pot, pentru că de-aia s-au dus acolo și chiar fac ce au promis. E adevărat, avem nevoie de mai multe Flavia Boghiu, Felicia Ienculescu sau Elena Lasconi (de care n-am amintit pentru că agresiunile la adresa ei sunt mai subtile, din spectrul războiului psihologic, dar și ea e o ”supergirl” cu care e mai bine să nu te pui!). Dar e minunat că ele au început să apară.
Și tot din fericire opinia publică începe să sancționeze tot mai des deviații comportamentale gen Buhnici. Pentru că da, înțelegem toți (bine, nu toți, dar din ce în ce mai mulți, și un merit important în asta cred că îl are, culmea ironiei, chiar mindarchitect promovat, la un moment dat, de Buhnici) că oamenilor le plac vietățile atrăgătoare și că bărbații se împart în două categorii – cei care vor să vadă piele fără vergeturi și cei care mint.
O fi ”normal”, ”omenesc” etc. să admiri o piele netedă și bronzată, dar nu e deloc ok să înfierezi public pe toți cei care n-au așa ceva.
Da, știu, nimeni n-a murit din ”bodyshaming” (deși există alarmant de multe date care confirmă că izolarea socială provocată de un aspect sau un comportament în afara standardelor acceptate de o anumită comunitate e principala cauză a sinuciderilor, mai ales în rândul adolescenților) și clar există probleme mut mai grave pe care le are societatea în acest moment, dar hai să nu ignorăm aceste probleme, chiar dacă par minore.
Haideți să înlocuim, împreună, ferestrele care au fost cel mai ușor de spart și, poate, în timp, vom fi în stare să trimitem la… etajele superioare, oameni capabili, competenți și bine intenționați care să înlocuiască ferestrele alea pe care cei care au ocupat înainte etajele alea le-au spart, tot pentru că noi i-am trimis acolo.
Și poate, peste câteva zeci de ani, o să avem toate clădirile cu ferestre întregi și vom putea, din ele, să citim relaxați despre nanotehnologii, protejarea junglei Amazonului sau ultimele imagini transmise de telescopul Webb.
Toate articolele Silviei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Jurnal de Arizona – Femeia care îmbrățișează cactușii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
